Educaţie

Bun venit la secțiunea dedicată exemplelor pozitive din Educație.

Te invităm să citești o analiză a acestui domeniu, descriere realizată de invitata noastră, Mirela Ștețco.
Foarte curând voi împlini 62 de ani. În locul dosarului de pensie, am ales să-mi fac însă primul meu plan de carieră.
autor text: Mirela Ștețco, Director Training Teach for Romania – martie 2023

O singură gară, cu un singur tren…
De ce atât de târziu? s-ar putea întreba, pe bună dreptate, unii.
Răspunsul e simplu. Cariera didactică a fost multă vreme și, din păcate, încă mai este, asemenea unei gări cu un singur tren și cu o singură destinație. Înveți ca să te faci profesor. Apoi mergi și predai. Îți dai gradele și încerci să prinzi un loc cât mai aproape de casă. Și să ai clasele cele mai bune. Apoi te pensionezi. Și, poate, mai iei niște ore. Sfârșit.
Fără să-mi dau bine seama ce mi se întâmplă, am stat și eu în trenul spre nicăieri. Și pentru că mie chiar îmi place să fiu profesor, am crezut că e de datoria mea să mă potrivesc. Să fac ce se așteaptă de la mine. Să înțeleg cum funcționează lucrurile și să am succes. Să-mi iau gradele cu notă maximă. Să demonstrez că eu pot. Că elevii mei dintr-un liceu minier pot. Să mergem la olimpiade și la concursuri de debate. Și să câștigăm.

Și, doamne, cât de rău m-am supărat când guvernanții au decis ca la bac să introducă la proba orală, la română, citirea cu voce tare a unui paragraf. Mi se părea inadmisibil să renunți la textele literare, deștepte, și să le ceri unor oameni în toată firea să citească cu voce tare. M-am răzvrătit. Am protestat. Până la primul candidat din examen. Încă îl aud uneori în mintea mea pe O., un munte de bărbat de clasa a XII-a, silabisind, înecat în propria neputință și rușine.

Tot ce credeam că știu despre mine, despre a fi profesor de română, s-a spulberat atunci, în clipele alea replicate halucinant de alți și alți candidați. Am înțeles că ceva din ce făceam era profund greșit. Că nu ăsta e rostul. Am înțeles că a fi profesor nu e despre mine și nici despre română. E despre ei. Despre ce pot face ei cu ceea ce primesc de la mine, de la colegii mei. Și abia atunci cred că mi-am pus pentru prima oară singura întrebare cu adevărat importantă pentru un profesor: de ce sunt eu aici? De ce fac asta?

Atunci am început cu adevărat să-i văd pe copii. Și să-i aud. Și, mai ales, să descopăr că suntem din ce în ce mai departe de nevoile lor. Copii dintr-un sat ucrainean de la graniță, chinuindu-se cu Grai Valah, text metaforic greu de decodat. Copii cu nevoi speciale luptându-se cu pronumele reflexiv. Copii abuzați și flămânzi care se munceau cu predicativa. Copii care păreau a avea de toate, dar pe care lipsa părinților îi făcea să ceară iubirea în cele mai nepotrivite moduri. Copii cu mâini bătrâne și cu speranțe puține. Copii de vârste diferite, din medii diferite, vorbind aprins, jumătate de zi, despre fractali (habar n-aveam atunci la ce se referă). Olimpici și ”golani chiulangii” lucrând împreună în centrul nostru de tineret pentru cauze caritabile sau pentru finanțări.

Profesorul din mine a început să vadă că învățarea cea mai profundă am obținut-o atunci când am avut o miză în care copiii au crezut și atunci când aceștia au avut opțiuni și s-au putut organiza. Metodistul din mine a înțeles că nu e atât despre programa stufoasă, neadaptată și inadecvată, nici despre metodele moderne sau tradiționale, cât e despre felul în care ne înțelegem rolul, despre răspunsul nostru la întrebarea de ce sunt eu aici? Formatorul din mine a înțeles repede că piesa lipsă este leadershipul personal, construit pe o viziune clară și pe un sistem de valori trăite cu integritate, zilnic.

Lecțiile mari, după 30 de ani de rătăcire prin gara cu un singur tren, sunt simple. Facultatea m-a pregătit să fiu o struțocămilă. Nici profesor capabil să educe, să susțină dezvoltarea cognitivă, socio-emoțională și comportamentală a unui copil cu ajutorul limbii și literaturii române, nici expert sau cercetător în domeniul limbii și/sau al literaturii. Frica de a nu mă potrivi lumii în care am intrat m-a făcut să adun toate titlurile și toate funcțiile, dar nimic nu a putut umple golul zădărniciei.

Copiii însă au fost aceia care m-au învățat că niciodată nu e un singur drum. O singură gară. Un singur tren. M-am despărțit cu furie de sistem și m-am alăturat unui ONG la început de drum. Unii ar spune că am aruncat 30 de ani de carieră. Am renunțat la un post de titular. Am renunțat la casă. Am renunțat la trenul știut atât de bine.

N-am renunțat însă nicio secundă la visul construit cu vreo 40 de tineri în orele în care am făcut și desfăcut strategii, în care am eșuat și am luat-o de la capăt, pentru a ne trece unii pe alții prin gaura dintr-o coală de flipchart lipită între tocurile ușii de la ProActiv. Am reușit atunci și fiecare dintre noi a reușit și după. Pentru că tot ce am vrut noi atunci a fost să devenim mai buni pentru lume. Având încredere în puterea noastră colectivă.

Boala profundă a educației nu e legislația strâmbă, ci neiubirea.

Cu acest vis am intrat în Teach for Romania și acest vis mă hrănește și acum, deși atât de multe s-au schimbat în jur. Mi-am dat seama repede cât de ușor mi-a fost atâta vreme cât am putut să dau vina pe cineva. Pe părinții care nu vor. Pe colegii care nu vor. Pe directorii care nu vor. Pe inspectorii care nu vor. Pe guvernanții care nu vor. Pe sistemul care nu vrea. Și cât de ușor mi-a fost atâta vreme cât am crezut că soluția e lupta. Războinicul din mine, cu ego-ul supradilatat, credea că le știe pe toate și ceva din aroganța stearpă a trenului unic mă alimenta constant.

Prima conferință globală Teach for All la care am avut acces m-a ajutat să văd că exact aceleași dificultăți pe care le-am trăit eu se regăsesc și în India, în UK, în Australia sau în Suedia. Mai precis în 60 de țări de pe 6 continente. Că sărăcia și inechitatea sunt probleme globale și că pot fi cu mult mai brutale în țări chinuite de război sau de regimuri opresive. Că poți face educație de cea mai bună calitate pe un cap de pod, dacă ai oamenii potriviți.

Dar întrebarea care a rămas cu mine și a restructurat complet felul în care înțeleg acum schimbarea a venit de la Shahin Mistri, CEO Teach for India: ce ne face oare să credem că un singur om poate deține soluția și că lumea poate fi schimbată doar prin luptă? Oare n-am putea-o schimba legănând-o puțin? Iubind-o mai mult?

Când am reușit să-mi dezvolt puterea de a vedea dincolo de limitările nevoilor mele de apartenență și de recunoaștere și de a accesa compasiunea, am început să înțeleg mai mult și să condamn mai puțin. Am început să înțeleg că viitorul nu e ceva ce ni se va întâmpla, ci ceva ce construim acum, în sălile noastre de clasă. Am început să accept că și eu sunt parte a sistemului și că și eu, ca fiecare dintre noi, contribui zilnic la felul în care el arată, prin decizii și fapte mărunte. Am început să văd colegi care au găsit rostul și drumul, dar și colegi captivi încă în trenul spre nicăieri. Am început să văd că forța adevărată este dată de o viziune puternică, de o intenție generoasă și de mult împreună.

Cred cu tărie în rolul transformațional al profesorului. În faptul că rostul lui nu este să-i învețe pe copii chimie sau matematică, ci să-i învețe cum pot construi o lume mai bună pentru ei și pentru alții folosindu-se de chimie și de matematică. Cred în capacitatea lui de a trece dincolo de o disciplină și de a educa. De a oferi perspective. De a provoca gândirea. Și conectarea. De a trece dincolo de sala de clasă și de a coagula ”satul” în jurul copiilor.

Nimic nu mi se pare mai periculos acum decât ruptura profundă dintre profesori – elevi – părinți – autorități. Pasarea vinovăției, conflictul, neîncrederea viscerală, neputința de a construi punți sunt toate mult mai distructive decât niște legi prost întocmite, pentru că dinamitează fundația, ucigând încrederea și deschiderea de a construi ceva sănătos împreună.

Boala profundă a educației nu e legislația strâmbă, ci neiubirea. Neputința noastră de a fi autentic împreună pentru copii. Dincolo de interesele absolut legitime ale fiecăruia dintre noi. Iar asta nu se poate rezolva prin nicio lege. Ci construind pas cu pas, împreună, bucățica noastră de rai.

Problemele sistemice au nevoie de soluții sistemice

Concomitent cu acestă creștere a încrederii și a rostului, susținută de oameni cărora le pasă – profesori transformaționali, agenți de schimbare, părinți și lideri locali, este nevoie însă și de soluții sistemice, care să vizeze direct cauzele profunde ale situației curente din educație.

Povestea cifrelor zice așa:

- Jumătate dintre copiii României sunt în risc de sărăcie și excluziune socială
- 1 din 5 copii din România rurală abandonează școala înainte de a împlini 15 ani.
- România are cea mai mare rată de părăsire timpurie a școlii din UE: 15.3%; Rata abandonului este dublă în mediul rural.
- Decalajul în învățare între un copil de 15 ani care a studiat în rural față de unul care a studiat în urban este de 3 ani
- Riscul de performanță școlară scăzută este de 6 ori mai mare pentru un copil din medii dezvantajate față de altul care are acces la resurse
- Doar 2% din populația romă are studii universitare; mai mult de 80% are cel mult 8 clase
- Rezultatele obținute de elevii români la testările internaționale arată abilități foarte scăzute de literație, numerație, gândire științifică (PISA 2018, underachievement in reading: 40.4%; math: 46.6%; science: 41.4%)

Dacă mai adăugăm 27 de miniștri ai educației în 20 de ani și cel mai mic cost standard/elev (1.359 SPC vs 12.322 în Luxemburg), începem să ne facem o idee nu doar despre cum este educația acum și despre cum e să fii elev în România rurală, ci și despre cum va arăta viitorul pe care noi, prin alegerile noastre, îl construim acum, împreună.

În măsura în care vom reuși să ieșim din interesul personal și/sau profesional absolut legitim (ce e mai bine pentru copilul meu; ce e mai bine pentru mine, ca profesor; ce e mai simplu pentru mine ca dezvoltator și legiuitor de politici publice), pentru a vedea tabloul mare și pentru a ne așeza în papucii cetățeanului care evaluează din perspectiva anului 2030 calitatea deciziilor prezente, vom înțelege că prioritatea zero pentru noi acum ar trebui să fie rezolvarea sistemică a problemei inechității din sistemul nostru educațional.

Iar pentru a reuși asta, e critic să ne formăm, selectăm și susținem diferit profesorii. Dacă vrem ca elevii să învețe altfel, profesorii trebuie să învețe altfel.

Și să se dezvolte în carieră altfel. Să spargem paradigma unei singure gări, cu un singur tren, care duce spre nicăieri.

Nu vom reuși dacă stăm în filmul disciplinei și al supremației materiei asupra dezvoltării integrale a copilului (whole child teaching). În loc de ”cu ăștia nu se poate face nimic” și ”trebuie să-mi termin materia”, discursul de cancelarie s-ar putea schimba în ”ce competențe lipsesc din fundația cognitivă și/sau socio-emoțională a acestui copil?”; ”cum putem reconstrui fundația?”; ”cum putem valoriza pasiunile și potențialul acestui elev?”. Îndrăznesc să cred că vom putea reconecta formarea inițială a profesorilor de rolul lor profund. Și că vom renunța la traseul unic de formare pentru cariera cariera didactică. Și că vom face asta folosind și experiența dezvoltată de ”nespecialiștii” și ”neexperții” din ONG-uri.

Dacă vrem să avem în școli profesorii care să așeze diferit viitorul nostru comun, trebuie să-i selectăm diferit.

Copiii au nevoie de oameni care să-i vadă, care să-i audă, care să creadă în ei, care să construiască împreună cu ei un parcurs educațional cu sens pentru toată lumea. Motivația, mindsetul, capacitatea de a construi relații sunt la fel de importante pentru un profesor ca buna stăpânire a conținuturilor științifice și a didacticii disciplinei.

Dacă vrem profesori care să atingă vieți, trebuie să învățăm să-i susținem și să le onorăm efortul.

Să le oferim mentorat și coaching. Să întrebăm mai des ”cum pot ajuta/contribui”. Să fim mai curioși și mai prezenți.

De ce un plan de carieră acum, la 62 de ani?

Pentru că doar acum am început să înțeleg.

Și pentru că doar acum cred că pot contribui în mod profund la o schimbare necesară.

Și pentru că doar acum mă simt pregătită să fac asta fără încrâncenare, cu multă compasiune și cu un strop de bucurie, atâta vreme cât viața îmi va îngădui.

Și pentru că știu, dincolo de argumente și de rațiune, că în mijlocul acestei lumi ieșite din minți crește blând și curajos o viață altfel. Cu mai multă ascultare. Cu mai multă grijă pentru întreg. Cu mai multă îndrăzneală în a pune împreună minți, energie, resurse.

Iar eu voi avea șansa de a susține asta. Alături de Teach.

Mirela Ștețco este licențiată în Litere, cu un masterat în Management Educațional și cu o certificare în coaching. A activat ca profesor, metodist, formator și evaluator de profesori, lucrător de tineret și coordonator de proiecte educaționale.

După 30 de ani la firul ierbii, Mirela a ales să dea un restart pasiunii ei pentru educație, alăturându-se echipei Teach for Romania. În prezent, conduce departamentul de formare și susține eforturile organizației de a construi soluții sistemice pentru mai multă echitate în sistemul nostru educațional.




1 2 3 901