Cultura este deseori legată intrinsec de trecut – discuțiile despre patrimoniul cultural sau despre marile valori artistice ale neamului se poartă mereu în termeni de irefutabil. La ce bun un trecut conservat dacă în prezent mușchiul comsumului cultural este atrofiat? Trecutul e doar prezentat, prezentul se trăiește – întocmai ca actul de creație - pentru a crea viitorul.

Se spune mult prea des: dacă vrei să cunoști un popor, cunoaște-i liderii și cultura.

Dacă despre lideri s-ar putea să avem puncte de opinie convergente și scârbavnice, cultura ne dezbină în arii de interes specific, în trăiri izolate, în emoții consumate individual și în multiple gusturi, însă fără a ne așeza în conflict. Cultura este o substanță coagulantă ale cărei molecule constitutive își păstrează proprietățile indiferent de vremuri și vremelnici. Ea există dincolo de voința sau vederea noastră – în legătură cu asta nu putem face nimic. Unde am putea interveni decisiv este în direcția expunerii, promovării și finanțării.

Lacrimi pe o carte, pașii de dans pe care nu i-ai invățat niciodată dar pe care îi execuți cu perfecțiune, dunga de carbon care pur și simplu n-a vrut să iasă dreaptă, genericul de final al unui scurt-metraj pe sunet de viola falsă, microfonia, culorile de ulei care s-au contopit în ciuda pensulei aplicate corect, replica spusă cu gâtlejul sugrumat după un țipăt nelalocul lui, laptopul care s-a hotarât să își facă update tocmai în timpul spectacolului, versul acela care are un pas în plus dar care e de neschimbat, proiectorul care refuză să stea în unghiul ideal... Doar pentru restul există cardul de credit din reclamă.

Creatorii români se antrenează din nevoie, evoluează prin suferință și creează pe întuneric.
Însă din foamea lor ne hrănim cu toții mai apoi. La final ar fi frumos să cerem nota de plată.
Gândul mă duce vreau-nu-vreau la ușurința cu care ingurgităm scandaluri – inclusiv în zona cea mai liberă – șefia ICR, avizul ministerului pentru exploatarea de la Roșia Montană, recenta tentativă de cenzură a CNC pentru Nymphomaniac, tristele gale de premiere.... Cumva încep să mă obișnuiesc cu gândul că între cultură și forma de organizare statală se manifestă o incompatibilitate ireconciliabilă. Și atunci salut și amintesc gestul poetului Dan Sociu care a refuzat premiul "Cartea de Poezie a anului 2013", oferit de Institutul Cultural Român. Era vorba și de 3000 de lei. Este un subiect pe care l-am aprofundat într-o emisiune la radio. În spațiul public refuzul său a căpătat nuanțe de interpretare dintre cele mai mercantile și bizar-justificative. Curiozitatea mea de-atunci a fost una singură: Câți dintre părerologi i-au citit poeziile? Curiozitatea mi-a fost satisfacută. La fel și deziluzia.

Poezia, muzica, pictura, filmul, dansul, literatura, actele artistice independente și experimentale sunt născute, există și se trăiesc, chiar și în clipa asta. Ele nu “se” fac, ci sunt făcute și manifestate de oameni cu stomac, boli, dorințe, facturi, imprimante, bătături, speranțe, temeri, revelații, transpirație, apă și talent. N-avem decât să îi recompensăm pe măsură. În prezent.

Ăsta e paradoxul culturii la români - deși actul cultural e profund independent, cultura depinde de prea mulți și prea multe.

Cultura – cine naiba o fi inventat-o?