Opinie

Bun venit la secțiunea dedicată exemplelor pozitive din Administrație

Articol scris în luna februarie 2023

Te invităm să citești o analiză a acestui domeniu, descriere realizată de invitatul nostru, Codru Vrabie.

Servientes – despre omul care-i servește pe alții, o radiografie a administrației românești de Codru Vrabie

Administrația se înfăptuiește deopotrivă în instituțiile publice și cele private. Există câte o formă de administrație și în justiție sau poliție ori în sport, nu doar la primării, prin școli, spitale și prin ministere. Ba chiar și administratorul de bloc stă sub umbrela conceptuală a administrației—o sumă de oameni, activități și procese decizionale care gestionează resursele unei organizații, spre atingerea unui scop. Altfel spus, odată stabilite misiunea și viziunea acelei organizații, respectiv odată decise obiectivele de atins și prioritățile, administrația se îngrijește de coordonarea activităților, de înlănțuirea lor în timp, de respectarea valorilor acelei organizații și de asigurarea resurselor umane, financiare și de informații pentru fiecare activitate în parte. Adică ne gospodărește și ne chivernisește astfel încât „să ne vedem cu sacii în căruță,” cum spune o vorbă din popor.

O întreagă universitate a ieșit nițel șifonată din povestea cu doctoratul plagiat al unui ministru. Nu pentru că era vorba de un ministru, ci pentru că administrația acelei școli doctorale pare să fi servit și alte interese decât excelența academică. Însăși Poliția din subordinea acelui ministru s-a făcut de baftă, în cel puțin alte două cazuri din ultimul an: probele scurse dintr-un dosar de răsunet și specificațiile tehnice ale mașinilor de poliție. În ambele situații, administrația Poliției pare să fi servit și alte interese decât excelența polițienească. În prea multe localități din țară există centre de îngrijire unde oamenii numai îngrijiți nu sunt; ori probleme cu haitele de câini; sau cu pasajele subterane ori cu limitatoarele de înălțime. Și-n acele cazuri, administrația primăriilor (și a celorlalte instituții implicate) pare să servească și alte interese decât excelența administrativă. De ce am ajuns în astfel de situații și ce avem de făcut pentru a îndrepta lucrurile?

Hai să nu exagerăm, poate că n-avem nevoie chiar de «excelență» în administrație? Poate că ne e suficientă o «bună» administrație? Și da, și nu—însă e important să ne dăm seama când da și când nu:

– Dacă vrem să ne simțim bine când ne comparăm cu alții (ori să avem pe cine să dăm vina, când ne plângem de milă), putem merge pe varianta cu «buna» administrație, care ajunge să însemne că administrația va fi, de fapt, mediocră. Ne vom mulțumi că merge bine serviciul de pașapoarte, iar oamenii vor continua să părăsească România. Pentru că ei pleacă spre țări unde școlile susțin cercetarea și inovația, spitalele nu permit infectarea pacienților sau incendierea unor secții întregi, primăriile nu permit funcționarea localurilor publice fără autorizație de la pompieri sau de la sanepid.

– Dacă vrem să ne fie nouă mai bine mâine decât ne-a fost azi, atunci avem nevoie de «excelență în administrație». Iar excelența înseamnă, printre altele, ca întreaga activitate să fie pusă în slujba și în interesul beneficiarului—Ioana, Gheorghe, Zsuzsa, Mehtin, Olga, Rafael, Gordana, Hans etc. Nu doar a cetățeanului român, ci a fiecărui locuitor al României sau chiar a fiecărui călător pe meleagurile ei. Nu doar a justițiabilului, educabilului, contribuabilului sau altui ~bil inventat în mod oribil de legislație, adică de Parlamentul care nu vrea să se refere la indivizi, ci la mase și grupuri.

Dar cum ar putea o administrație să gospodărească și să chivernisească «bine» ceva, câtă vreme nu știe exact de ce resurse dispune? Informațiile din spațiul public ne spun că nu prea știm nici câți suntem (recensământul cu eroare de 14%), nici ce proprietăți avem (cadastrul finalizat în mai puțin de 70% din teritoriu). Oare am putea să ocolim aceste neajunsuri și, totuși, să punem întreaga activitate a administrației în slujba și în interesul oamenilor?

– Pentru mine, asta ar însemna să respectăm, în primul rând, demnitatea umană. Adică să-i tratăm pe oameni cum se cuvine, fără abuzuri sau hărțuiri, fără discriminări, fără privilegii. Să nu mai avem mahalale cu locuințe improvizate, fără apă, lumină, asfalt, școală, spital sau internet. Să nu mai avem ziduri și evacuări și legi care le spun unor oameni c-ar fi inferiori, nici pensii speciale, plagiate protejate ori structuri de forță care le spun altor oameni c-ar fi superiori.

– Tot pentru mine, ar mai însemna să le respectăm oamenilor libertatea — de mișcare, de asociere și de întrunire, de conștiință și de exprimare, de inițiativă privată. Adică să nu-i mai legăm de glie sau de angajatori, să nu le mai punem în cârcă taxe, impozite, interdicții și birocrație împovărătoare, ci să-i ajutăm să-și valorifice creativitatea, inovația, hărnicia și sârguința.

– Și, nu în ultimul rând, pentru mine, ar însemna ca toate activitățile administrative să fie îndeplinite cu integritate. Adică procesele decizionale să fie protejate față de interesele private lacome ori hrăpărețe, să servească exclusiv interesul public. În aceeași ordine de idei, să fie respectată separația puterilor în stat și, pe cale de consecință, independența justiției.

În opinia mea, o administrație care e capabilă să țină cont de aceste valori (demnitate, libertate și integritate) e o administrație puternică, demnă de încrederea oricărui individ. O astfel de administrație se obține cu investiții în clădiri luminoase și curate, în proceduri digitalizate, în formarea profesională a personalului—nu prin tăieri de bugete și de personal. (Și bani există, fie la donatori privați, fie în programele guvernamentale și europene: PNDR/Anghel Salignyfonduri structurale sau PNRR.)

Când România Pozitivă mi-a solicitat să scriu acest text despre administrația din România, mie mi-a răsărit în gând o vorbă pe care o auzeam foarte des în copilărie (fără s-o înțeleg neapărat): „coloana vertebrală a armatei e sergentul.” Nici nu știu de unde venea vorba asta—poate dintr-un vechi film cu John Wayne, despre colonizarea vestului sălbatic? Căutând etimologia cuvântului „sergent,” am descoperit că vine din latină, de la acuzativul servientes, deci este vorba despre un om care-i servește pe alții. Și cred că, pentru a putea fi cu adevărat coloana vertebrală a armatei, sergentul îi servește pe soldații din subordinea sa, nu pe căpitanul de deasupra.

Dacă lucrurile ar sta așa și în civilie, probabil că funcționarul din administrație ar fi cu adevărat coloana vertebrală a statului de drept—un om care-i servește pe locuitorii arondați, deși (poate) pune în practică viziunea unui politician. Dacă funcționarii din școala doctorală ar fi servit cu integritate interesul public al comunității academice, universitatea n-ar mai fi ieșit șifonată din episodul cu doctoratul plagiat al ministrului. Similar, dacă funcționarii din poliție ar fi respectat demnitatea și libertatea jurnalistei, am fi văzut până acum niște măsuri clare și responsabile, pentru ca probele din dosare să nu se mai scurgă în afara instituției. La fel, dacă funcționarii din primării și alte instituții și-ar fi făcut treaba cu integritate, în respectul demnității și libertății fiecărui om, poate că Ana și Viși ar fi putut trăi o viață bună. Pentru astfel de rezultate, nu-i neapărat nevoie de o viziune elaborată a unui rector, ministru sau primar, ci e suficient ca funcționarii să țină cont de misiunea pe care o are de îndeplinit instituția unde lucrează ei și de valorile pe care ar fi bine să le întrupeze administrația (coloana vertebrală a statului de drept) în relația cu beneficiarii săi.

Acum ceva vreme, m-a întrebat un jurnalist dacă sunt optimist sau pesimist în ce privește viitorul României. I-am răspuns că nu știu sigur, poate mai degrabă optimist, dar că există o nuanță: la mine, e vorba mai mult de speranță decât de credință. Și am făcut distincția asta, pentru că, așa cum înțeleg eu cuvântul (și conceptul din spatele lui), „optimistul” are credința că viitorul e bun, frumos și luminos—iar eu am doar speranța! Da, eu am speranța că se poate mai bine în administrația românească și las aici doar câteva exemple, deși mai există multe altele: primăriile din Peștera, CTPădureni, VSCiugud, ABDudeștii noi, TMTg. Lăpuș, MMReșița, CSCălărași, CLParchetul de pe lângă Tribunalul BrașovAgenția Națională pentru Administrarea Bunurilor Indisponibilizatespitalul de copii construit de „Dăruiește Viață”; proiectul verde al „Parcului Liniei” din București; ba chiar și un arbitru de fotbal.

O notă de final: Există multe grozăvii în administrația românească. Aflăm despre ele de la niște oameni inimoși, pe care-i interesează corectarea neregulilor și deficiențelor. Avertizorii lucrează, de cele mai multe ori, cu jurnaliștii și cu activiștii civici. Cred că e important să le mulțumim când ne avertizează că ceva, undeva nu merge bine. Și să-i protejăm. Numai așa putem ajunge să apreciem la justa valoare exemplele pozitive—cele care ne dau speranță.

PS: recomandare de ascultat podcasturile de la https://decoder.ro/ și https://teamology.ro/

Codru Vrabie este activist, trainer și consultant; e pasionat de reformele în justiție și administrație; din 2020, nu mai e afiliat vreunei organizații, deși se consideră încă parte a societății civile, în care a activat (cu două pauze scurte) încă din 1998.

Bun venit la secțiunea dedicată exemplelor pozitive din Educație.

Articol scris în luna martie 2023

Te invităm să citești o analiză a acestui domeniu, descriere realizată de invitata noastră, Mirela Ștețco.

Despre educație, cu multă dragoste…

Foarte curând voi împlini 62 de ani. În locul dosarului de pensie, am ales să-mi fac însă primul meu plan de carieră.
autor text: Mirela Ștețco, Director Training Teach for Romania – Martie 2023
O singură gară, cu un singur tren…
De ce atât de târziu? s-ar putea întreba, pe bună dreptate, unii.
Răspunsul e simplu. Cariera didactică a fost multă vreme și, din păcate, încă mai este, asemenea unei gări cu un singur tren și cu o singură destinație. Înveți ca să te faci profesor. Apoi mergi și predai. Îți dai gradele și încerci să prinzi un loc cât mai aproape de casă. Și să ai clasele cele mai bune. Apoi te pensionezi. Și, poate, mai iei niște ore. Sfârșit.

Fără să-mi dau bine seama ce mi se întâmplă, am stat și eu în trenul spre nicăieri. Și pentru că mie chiar îmi place să fiu profesor, am crezut că e de datoria mea să mă potrivesc. Să fac ce se așteaptă de la mine. Să înțeleg cum funcționează lucrurile și să am succes. Să-mi iau gradele cu notă maximă. Să demonstrez că eu pot. Că elevii mei dintr-un liceu minier pot. Să mergem la olimpiade și la concursuri de debate. Și să câștigăm.

Și, doamne, cât de rău m-am supărat când guvernanții au decis ca la bac să introducă la proba orală, la română, citirea cu voce tare a unui paragraf. Mi se părea inadmisibil să renunți la textele literare, deștepte, și să le ceri unor oameni în toată firea să citească cu voce tare. M-am răzvrătit. Am protestat. Până la primul candidat din examen. Încă îl aud uneori în mintea mea pe O., un munte de bărbat de clasa a XII-a, silabisind, înecat în propria neputință și rușine.

Tot ce credeam că știu despre mine, despre a fi profesor de română, s-a spulberat atunci, în clipele alea replicate halucinant de alți și alți candidați. Am înțeles că ceva din ce făceam era profund greșit. Că nu ăsta e rostul. Am înțeles că a fi profesor nu e despre mine și nici despre română. E despre ei. Despre ce pot face ei cu ceea ce primesc de la mine, de la colegii mei. Și abia atunci cred că mi-am pus pentru prima oară singura întrebare cu adevărat importantă pentru un profesor: de ce sunt eu aici? De ce fac asta?

Atunci am început cu adevărat să-i văd pe copii. Și să-i aud. Și, mai ales, să descopăr că suntem din ce în ce mai departe de nevoile lor. Copii dintr-un sat ucrainean de la graniță, chinuindu-se cu Grai Valah, text metaforic greu de decodat. Copii cu nevoi speciale luptându-se cu pronumele reflexiv. Copii abuzați și flămânzi care se munceau cu predicativa. Copii care păreau a avea de toate, dar pe care lipsa părinților îi făcea să ceară iubirea în cele mai nepotrivite moduri. Copii cu mâini bătrâne și cu speranțe puține. Copii de vârste diferite, din medii diferite, vorbind aprins, jumătate de zi, despre fractali (habar n-aveam atunci la ce se referă). Olimpici și ”golani chiulangii” lucrând împreună în centrul nostru de tineret pentru cauze caritabile sau pentru finanțări.

Profesorul din mine a început să vadă că învățarea cea mai profundă am obținut-o atunci când am avut o miză în care copiii au crezut și atunci când aceștia au avut opțiuni și s-au putut organiza. Metodistul din mine a înțeles că nu e atât despre programa stufoasă, neadaptată și inadecvată, nici despre metodele moderne sau tradiționale, cât e despre felul în care ne înțelegem rolul, despre răspunsul nostru la întrebarea de ce sunt eu aici? Formatorul din mine a înțeles repede că piesa lipsă este leadershipul personal, construit pe o viziune clară și pe un sistem de valori trăite cu integritate, zilnic.

Lecțiile mari, după 30 de ani de rătăcire prin gara cu un singur tren, sunt simple. Facultatea m-a pregătit să fiu o struțocămilă. Nici profesor capabil să educe, să susțină dezvoltarea cognitivă, socio-emoțională și comportamentală a unui copil cu ajutorul limbii și literaturii române, nici expert sau cercetător în domeniul limbii și/sau al literaturii. Frica de a nu mă potrivi lumii în care am intrat m-a făcut să adun toate titlurile și toate funcțiile, dar nimic nu a putut umple golul zădărniciei.

Copiii însă au fost aceia care m-au învățat că niciodată nu e un singur drum. O singură gară. Un singur tren. M-am despărțit cu furie de sistem și m-am alăturat unui ONG la început de drum. Unii ar spune că am aruncat 30 de ani de carieră. Am renunțat la un post de titular. Am renunțat la casă. Am renunțat la trenul știut atât de bine.

N-am renunțat însă nicio secundă la visul construit cu vreo 40 de tineri în orele în care am făcut și desfăcut strategii, în care am eșuat și am luat-o de la capăt, pentru a ne trece unii pe alții prin gaura dintr-o coală de flipchart lipită între tocurile ușii de la ProActiv. Am reușit atunci și fiecare dintre noi a reușit și după. Pentru că tot ce am vrut noi atunci a fost să devenim mai buni pentru lume. Având încredere în puterea noastră colectivă.

Boala profundă a educației nu e legislația strâmbă, ci neiubirea.

Cu acest vis am intrat în Teach for Romania și acest vis mă hrănește și acum, deși atât de multe s-au schimbat în jur. Mi-am dat seama repede cât de ușor mi-a fost atâta vreme cât am putut să dau vina pe cineva. Pe părinții care nu vor. Pe colegii care nu vor. Pe directorii care nu vor. Pe inspectorii care nu vor. Pe guvernanții care nu vor. Pe sistemul care nu vrea. Și cât de ușor mi-a fost atâta vreme cât am crezut că soluția e lupta. Războinicul din mine, cu ego-ul supradilatat, credea că le știe pe toate și ceva din aroganța stearpă a trenului unic mă alimenta constant.

Prima conferință globală Teach for All la care am avut acces m-a ajutat să văd că exact aceleași dificultăți pe care le-am trăit eu se regăsesc și în India, în UK, în Australia sau în Suedia. Mai precis în 60 de țări de pe 6 continente. Că sărăcia și inechitatea sunt probleme globale și că pot fi cu mult mai brutale în țări chinuite de război sau de regimuri opresive. Că poți face educație de cea mai bună calitate pe un cap de pod, dacă ai oamenii potriviți.

Dar întrebarea care a rămas cu mine și a restructurat complet felul în care înțeleg acum schimbarea a venit de la Shahin Mistri, CEO Teach for India: ce ne face oare să credem că un singur om poate deține soluția și că lumea poate fi schimbată doar prin luptă? Oare n-am putea-o schimba legănând-o puțin? Iubind-o mai mult?

Când am reușit să-mi dezvolt puterea de a vedea dincolo de limitările nevoilor mele de apartenență și de recunoaștere și de a accesa compasiunea, am început să înțeleg mai mult și să condamn mai puțin. Am început să înțeleg că viitorul nu e ceva ce ni se va întâmpla, ci ceva ce construim acum, în sălile noastre de clasă. Am început să accept că și eu sunt parte a sistemului și că și eu, ca fiecare dintre noi, contribui zilnic la felul în care el arată, prin decizii și fapte mărunte. Am început să văd colegi care au găsit rostul și drumul, dar și colegi captivi încă în trenul spre nicăieri. Am început să văd că forța adevărată este dată de o viziune puternică, de o intenție generoasă și de mult împreună.

Cred cu tărie în rolul transformațional al profesorului. În faptul că rostul lui nu este să-i învețe pe copii chimie sau matematică, ci să-i învețe cum pot construi o lume mai bună pentru ei și pentru alții folosindu-se de chimie și de matematică. Cred în capacitatea lui de a trece dincolo de o disciplină și de a educa. De a oferi perspective. De a provoca gândirea. Și conectarea. De a trece dincolo de sala de clasă și de a coagula ”satul” în jurul copiilor.

Nimic nu mi se pare mai periculos acum decât ruptura profundă dintre profesori – elevi – părinți – autorități. Pasarea vinovăției, conflictul, neîncrederea viscerală, neputința de a construi punți sunt toate mult mai distructive decât niște legi prost întocmite, pentru că dinamitează fundația, ucigând încrederea și deschiderea de a construi ceva sănătos împreună.

Boala profundă a educației nu e legislația strâmbă, ci neiubirea. Neputința noastră de a fi autentic împreună pentru copii. Dincolo de interesele absolut legitime ale fiecăruia dintre noi. Iar asta nu se poate rezolva prin nicio lege. Ci construind pas cu pas, împreună, bucățica noastră de rai.

Problemele sistemice au nevoie de soluții sistemice

Concomitent cu acestă creștere a încrederii și a rostului, susținută de oameni cărora le pasă – profesori transformaționali, agenți de schimbare, părinți și lideri locali, este nevoie însă și de soluții sistemice, care să vizeze direct cauzele profunde ale situației curente din educație.

Povestea cifrelor zice așa:

– Jumătate dintre copiii României sunt în risc de sărăcie și excluziune socială
– 1 din 5 copii din România rurală abandonează școala înainte de a împlini 15 ani.
– România are cea mai mare rată de părăsire timpurie a școlii din UE: 15.3%; Rata abandonului este dublă în mediul rural.
– Decalajul în învățare între un copil de 15 ani care a studiat în rural față de unul care a studiat în urban este de 3 ani
– Riscul de performanță școlară scăzută este de 6 ori mai mare pentru un copil din medii dezvantajate față de altul care are acces la resurse
– Doar 2% din populația romă are studii universitare; mai mult de 80% are cel mult 8 clase
– Rezultatele obținute de elevii români la testările internaționale arată abilități foarte scăzute de literație, numerație, gândire științifică (PISA 2018, underachievement in reading: 40.4%; math: 46.6%; science: 41.4%)

Dacă mai adăugăm 27 de miniștri ai educației în 20 de ani și cel mai mic cost standard/elev (1.359 SPC vs 12.322 în Luxemburg), începem să ne facem o idee nu doar despre cum este educația acum și despre cum e să fii elev în România rurală, ci și despre cum va arăta viitorul pe care noi, prin alegerile noastre, îl construim acum, împreună.

În măsura în care vom reuși să ieșim din interesul personal și/sau profesional absolut legitim (ce e mai bine pentru copilul meu; ce e mai bine pentru mine, ca profesor; ce e mai simplu pentru mine ca dezvoltator și legiuitor de politici publice), pentru a vedea tabloul mare și pentru a ne așeza în papucii cetățeanului care evaluează din perspectiva anului 2030 calitatea deciziilor prezente, vom înțelege că prioritatea zero pentru noi acum ar trebui să fie rezolvarea sistemică a problemei inechității din sistemul nostru educațional.

Iar pentru a reuși asta, e critic să ne formăm, selectăm și susținem diferit profesorii. Dacă vrem ca elevii să învețe altfel, profesorii trebuie să învețe altfel.

Și să se dezvolte în carieră altfel. Să spargem paradigma unei singure gări, cu un singur tren, care duce spre nicăieri.

Nu vom reuși dacă stăm în filmul disciplinei și al supremației materiei asupra dezvoltării integrale a copilului (whole child teaching). În loc de ”cu ăștia nu se poate face nimic” și ”trebuie să-mi termin materia”, discursul de cancelarie s-ar putea schimba în ”ce competențe lipsesc din fundația cognitivă și/sau socio-emoțională a acestui copil?”; ”cum putem reconstrui fundația?”; ”cum putem valoriza pasiunile și potențialul acestui elev?”. Îndrăznesc să cred că vom putea reconecta formarea inițială a profesorilor de rolul lor profund. Și că vom renunța la traseul unic de formare pentru cariera cariera didactică. Și că vom face asta folosind și experiența dezvoltată de ”nespecialiștii” și ”neexperții” din ONG-uri.

Dacă vrem să avem în școli profesorii care să așeze diferit viitorul nostru comun, trebuie să-i selectăm diferit.

Copiii au nevoie de oameni care să-i vadă, care să-i audă, care să creadă în ei, care să construiască împreună cu ei un parcurs educațional cu sens pentru toată lumea. Motivația, mindsetul, capacitatea de a construi relații sunt la fel de importante pentru un profesor ca buna stăpânire a conținuturilor științifice și a didacticii disciplinei.

Dacă vrem profesori care să atingă vieți, trebuie să învățăm să-i susținem și să le onorăm efortul.

Să le oferim mentorat și coaching. Să întrebăm mai des ”cum pot ajuta/contribui”. Să fim mai curioși și mai prezenți.

De ce un plan de carieră acum, la 62 de ani?

Pentru că doar acum am început să înțeleg.

Și pentru că doar acum cred că pot contribui în mod profund la o schimbare necesară.

Și pentru că doar acum mă simt pregătită să fac asta fără încrâncenare, cu multă compasiune și cu un strop de bucurie, atâta vreme cât viața îmi va îngădui.

Și pentru că știu, dincolo de argumente și de rațiune, că în mijlocul acestei lumi ieșite din minți crește blând și curajos o viață altfel. Cu mai multă ascultare. Cu mai multă grijă pentru întreg. Cu mai multă îndrăzneală în a pune împreună minți, energie, resurse.

Iar eu voi avea șansa de a susține asta. Alături de Teach.

Mirela Ștețco este licențiată în Litere, cu un masterat în Management Educațional și cu o certificare în coaching. A activat ca profesor, metodist, formator și evaluator de profesori, lucrător de tineret și coordonator de proiecte educaționale.

După 30 de ani la firul ierbii, Mirela a ales să dea un restart pasiunii ei pentru educație, alăturându-se echipei Teach for Romania. În prezent, conduce departamentul de formare și susține eforturile organizației de a construi soluții sistemice pentru mai multă echitate în sistemul nostru educațional.

Bun venit la secțiunea dedicată exemplelor pozitive din Sănătate.

Articol scris în luna martie 2023

Te invităm să citești o analiză a acestui domeniu, descriere realizată de invitata noastră, Bianca Băluță.

Importanța oportunităților actuale și capacitatea administrativă de a le utiliza pentru îmbunătățirea sistemului de sănătate

Autor: Bianca Băluță
Sănătatea și sistemele de sănătate au fost, poate, cele mai discutate teme din spațiul public în ultimii ani. Deși criza cauzată de pandemia COVID-19 a avut majoritar efecte negative, cel puțin a reușit să aducă în prim-plan discuțiile despre câteva teme importante și acționabile, ca de exemplu beneficiile unei cooperări mai dezvoltate între țări, la nivelul Uniunii Europene și nu numai, dar și nivelul pregătirii sistemelor noastre de sănătate să facă față unor astfel de situații fără precedent. Tot COVID-19 ne-a arătat că abordarea trebuie să fie una integrată, căci nu ne putem gândi la creștere economică, fără a avea oameni sănătoși.

În România, mai ales după criza COVID-19 care a scos la iveală lipsuri importante, domeniul sănătății are încă mult de recuperat comparativ cu alte state care au caracteristici similare. Într-o notă pozitivă, totuși, deși incremental, progresul se poate observa și mecanismele pe care le avem la dispoziție la acest moment pot contribui semnificativ la a îmbunătăți pe mai departe. Tot vorbim despre lucrurile care merg rău în zona sănătății și e sănătos să scoatem la iveală greșelile, pentru a le putea îndrepta, dar e sănătos și să menționăm ce merge bine, sau ce are potențial să încurajeze schimbări pozitive.

Din punctul de vedere al sistemului public, România are șansa de a reforma și investi spre un sistem de sănătate mai sustenabil și eficient. Mecanismul de Redresare și Reziliență prin Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR) reprezintă unul dintre instrumentele de care România va putea beneficia pentru investiții și reforme. Aproximativ 21,53% din cheltuielile estimate din PNRR sunt destinate pilonului de ”Sănătate și reziliență economică, socială și instituțională, cu scopul, printre altele, de a crește gradul de pregătire pentru criză și capacitatea de răspuns la criză”. Una dintre măsurile prevăzute este dezvoltarea ambulatoriilor de specialitate, care împreună cu măsurile de prevenție vor contribui la scăderea numărului de zile de spitalizare continuă. 69 de unități sanitare din România vor primi finanțare pentru construcția, reabilitarea, modernizarea sau dotarea cu echipamente performante dezvoltarea ambulatoriilor de specialitate.

Menționam mai sus că prevenția este unul dintre pilonii importanți pentru un sistem de sănătate funcțional, nu de mâine, ci de ieri. Vaccinarea împotriva Papilomavirusului uman (HPV) este una dintre cele mai cost-eficace măsuri de prevenție împotriva dezvoltării mai multor tipuri de cancer, atât pentru fete/femei, cât și pentru băieți/bărbați. Deși în spate mult față de procentele și schemele de vaccinare ale celorlalte țări din Uniunea Europeană, în ultimii doi ani, am făcut și noi pași importanți prin extinderea schemei de vaccinare gratuite pentru fete până la 18 ani (2021) și prin anunțul Ministerului Sănătății conform căruia urmează extinderea schemei gratuite pentru femei până la 45 de ani. Pentru a evita eșecul unor astfel de campanii cum a fost cazul în trecut, accentul trebuie pus pe o abordare integrată atât din punctul de vedere al educării pe acest subiect, cât și din cel al comunicării specifice pentru publicul țintă și implicării actorilor relevanți.

Dacă am menționat un subiect așa greu cum este cel referitor la cancer, un pas important, deși conform specialiștilor, cu anumite lipsuri, este Planul Național de Cancer promulgat de Președintele României în noiembrie 2022, care va fi aplicat începând cu acest an. Acest plan conține elemente importante referitoare la prevenție, diagnosticare precoce, tratament și calitatea vieții. Esențiale vor fi normele de aplicare și corelarea acestui plan cu Planul European de Cancer, nu doar la nivel teoretic, ci și la nivelul implementării astfel încât să servească cu adevărat beneficiarilor.

În România, precum se întâmplă din păcate și în alte țări, termenul de sănătate încă e corelat doar cu ideea de boală, tratament și nu cu bunăstarea. Sănătatea înseamnă mult mai mult și e un termen care integrează multe aspecte, ca de exemplu prevenția în ceea ce privește siguranța copiilor în mașini. Proiectul civic Copil iubit la bord, realizat în parteneriat cu mai multe organizații printre care Departamentul de Sănătate Publică – UBB, Inspectoratul Județean de Poliție Cluj și Global Road Safety Partnership a lansat în luna martie o aplicație care poate anunța atunci când scaunul copilului nu mai este potrivit, anunță înainte de a expira scaunul sau ține la curent cu prevederile legislative din România și din Europa.

Din perspectiva mediului privat, ecosistemul de start-up-uri din domeniul sănătății este încă la început comparativ cu alte țări, dar există indicatori care demonstrează posibilitatea dezvoltării pe mai departe. Conform noului raport Romanian HealthTech Startup Ecosystem Report realizat de către Activize și FreshBlood și care a fost prezentat în cadrul unui eveniment de lansare pe 13 martie, tot mai multe startup-uri românești ating următorul nivel de finanțare și se extind dincolo de granițele țării. Raportul cuprinde și o mapare a 80 de start-upuri care contribuie la adresarea diverselor probleme de sănătate din România.

Ca să concluzionez, România încă are de recuperat, dar avantajul în acest moment este faptul că avem instrumente și oportunități variate, care pot face o diferență semnificativă strategic. În primul rând, să utilizeze mecanismele și fondurile puse la dispoziție de Uniunea Europeană pentru reforme și investiții strategice. În al doilea rând, să utilizeze și să dezvolte inițiativele care vin din zona privată, în special în zona tech și să încheie parteneriate de tipul public-privat astfel încât produsele dezvoltate să ajungă la beneficiari într-o manieră sistemică, mai degrabă decât individuală. În ultimul rând, dar poate cel mai important este să pună în aplicare o strategie de resurse umane, inclusiv pentru zona guvernamentală.

Bianca Băluță este specialist în sănătate și farmacist, cu experiență atât în domeniile privat și public de la nivel național, dar și de la nivel internațional; pasionată de politicile de sănătate, cu accent pe partea de medicamente și de reformele în sănătate; crede cu tărie că e sănătos ca profesionist în domeniul sănătății să contribui cu expertiza acumulată, pentru binele public al cetățenilor.

 

Bun venit la secțiunea dedicată exemplelor pozitive din Administrație.

Articol scris în 2013

Te invităm să citești o analiză a acestui domeniu, descriere realizată de invitata noastră, Sînziana Dobre.
Dragă vizitatorule,
Ne pare bine că ai intrat în această secţiune a site-ului. Înseamnă că, undeva, ai un interes pentru ce înseamnă gestionarea resurselor publice ale unei comunităţi. Şi noi la fel!
Vei găsi aici informaţii despre administraţia publică privită din perspectivă cetăţeanului. Ne vom strădui să găsim subiecte care arată cum activitatea statului ne afectează direct şi personalizat şi, mai ales, căi de a îmbunătăţi această convieţuire pe termen lung dintre stat şi cetăţenii săi.
Ca să fixăm câteva repere pentru discuţiile viitoare, am spune cateva lucruri şi bune şi rele:

Administraţia locală – unde omul sfinţeşte locul!

Vestea buna este ca exista flori care anunta primavara – orase cum este Horezu, unde există deja ani de tradiţie de colaborare între administraţia locală şi ONG-uri, care au dus atât la stabilirea unor priorităţi pentru comunitate cât şi la proiecte şi fonduri atrase pentru investiţii.

In cele mai multe cazuri, insa, conducatori obstii sunt destul de opaci in ceea ce priveste deciziile pe care le iau.

Cand cetatenii se mobilizeaza colectiv, daca este vorba propuneri prietenoase, care nu contravin planurilor lor (mai mult sau mai putin publice), dupa multe insistente pot sa faca asa cum vor acestia – vezi amenajarea Parcului Istru din Bucuresti, oprirea circulatiei auto in jurul unuia din Lacurile Gherogheni din Cluj sau deschiderea unei biblioteci in Filipestii de Targ (Prahova).

Dar daca este vorba despre o idee care contravine directiei pe care si-au fixat-o (care isi pierde legitmintatea atunci cand chiar comunitatea se opune!), atunci orice mica victorie cetateneasca este obtinuta prin lupte grele. Cateva exemple: in Iaşi, primarul a decis tăierea teilor de pe bulevard în pofida unor proteste conjugate ale comunităţii locale, vezi povestea aici si pe facebook. O situaţie similară este în Târgul Mureş, unde primarul are aceeas patima in rarirea copacilor – informatii suplimentare aici si pe facebook in romana si maghiara.

As incheia cu exemple de Bucuresti – in care primarul general nu doar ca dispus daramarea unei cladiri ca Hala Matache (demolare declarata acum si ilegala), continua sa isi dea avize pentru construirea unei strapungeri in zona Ciurel fata de care locuitorii se opun, iar justitia s-a declarat nesatisfacuta de respectarea legii si nu reuseste sa coopereze cu o comunitate de biciclisti activa si constructiva.

Despre administraţia centrală – mereu surpinzătoare!

La data lansării platformei, Guvernul Ponta 3 se va fi instalat de câteva zile. O ştire la radio menţiona, chiar în ziua inceperii audierilor de miniştri de catre comisiile parlamentare, că organizaţiile pacienţilor erau îngrijorate că, în tumultul schimbărilor guvernamentale, actualizarea listei de medicamente compensate şi gratuite(care ar permite accesul la tratamente validate în ultimii 5 ani pentru boli precum cancerul, hepatita sau bolile cardiovasculare) este din nou amânată, proiectul fiind retras din dezbaterea publică.

Una dintre îngrijorările manifestate de mulţi actori sociali este lipsa de viziune a Guvernului – o viziune despre direcţia în care doreşte să se îndrepte (poate cu paşi mici). Impredictibilitatea deciziilor. Nerespectarea promisiunilor şi termenelor asumate. Măsurile populiste şi nesustenabile. Scade sau nu CAS-ul? Se micşorează TVA-ul? Primesc medicii rezidenţi bursa lunară de 150 EUR promisă din ianuarie? Cum funcţionează „electorata”? Sunt informatii care se obtin din conferinte de presa sau talk-show-uri, nu din documente de politica publica. Si care au mereu aceeasi caracteristica: apar si dispar de la o zi la alta.

Ori atunci cand tu, ca guvern, nu stii ce decizie vei lua (adica nu doar daca o iei la stinga sau la dreapta, ci daca vei decide asupra educatiei, sanatatii sau investitiilor), greu sa mai gasesti timp si loc pentru consultari. Si cu atat mai mult decizia depinde de oportunitatea publica – exista sau nu o presiune organizata in acest sens?

Si, in acest caz, rolul organizatiilor de tip watchdog (care monitorizeaza subiecte fixe si au capacitate rapida de a formula atat opozitii publice, cat si puncte de vedere experte) este extrem de important. Doar pentru a da un exemplu din prima saptamana din martie, vezi reactia APADOR-CH fata de tentativa de a reduce accesul presei la documentele justitiei.

Pe de alta parte, subiecte majore lipsesc dintr-o dezbatere publica larga, care sa construiasca o viziune a societatii asupra lucrurilor importante, viziune care poate depasi astfel un ciclu electoral.

De exemplu, reforma sistemului educational – reformat aproape de fiecare ministru, aspru criticat in prezent de toti participantii la procesul educational (de la parinti, la profesori, angajatori si, desigur, guvernanti). Sau reforma pensiilor – cu demersuri suficient de vagi pentru a nu sti incotro mergem, mai ales in conditiile in care sistemul pare ca nu va mai fi in stare sa plateasca pensiile celor care au acum 35 de ani.

Ne-am dori pentru viitor mai multa predictibilitate, pentru a putea crea oportunitatea de a participa si pentru ca nu doar organizatiile de tip watchdog sa poata sa intervina, ci si organizatii care au radacini aproape de populatie (organizatii umbrela, federatii, coalitii – la fel de valoroase ca sindicatele si patronatele) si care, implicit, au nevoie de timp pentru a coagula opinii reprezentative (un ghid de principii generale si norme minimale de consultare, functional la nivelul Uniunii Europene, mentioneaza ca atunci cand Comisia cere opinia scrisa unei organizatii cu caracter reprezentativ european, trebuie as astepte un minim de 8 saptamani, iar invitatia de a participa la o intalnire trebuie facuta cu 20 de zile lucratoare inainte.


Centrul de Resurse pentru participare publica (CeRe) acţionează pentru ca deciziile publice să corespundă nevoilor şi dorinţelor actorilor sociali.

Bun venit la secțiunea dedicată exemplelor pozitive despre Colțul Verde.

Articol scris în 2013

Te invităm să citești o analiză a acestui domeniu, descriere realizată de invitatul nostru, Magor Csibi.
În dezbaterile despre protecţia mediului se pot spune multe lucruri şi se pot invoca multe feluri de scuze. Că e o problemă mult prea complexă sau complicată, că nu e momentul să punem accentul pe mediu într-o perioadă de criză economică sau că trebuie să ne concentrăm în primul rând pe oameni şi abia apoi pe natură şi tot ce ne înconjoară. Ce nu se poate însă invoca este că protecţia mediului ar fi o problemă nouă.

Un astfel de argument putea fi exprimat înainte de decembrie 1997, când majoritatea ţărilor de pe glob au recunoscut problemele cauzate de schimbările climatice şi au încearcat să se pună de acord asupra unor măsuri de reducere a emisiilor de carbon. Sau, pentru cei care își bazează deciziile pe factori economici, un astfel de argument putea să fie învocat înainte de raportul Stern din 2006. Celebrul economist Nicholas Stern concluziona atunci, în acest raport de 700 de pagini comandat de guvernul Regatului Unit, că lipsa de acțiune sau amânările noastre în domeniul mediului ne vor costa mult mai scump cu fiecare secundă pierdută. Dacă luăm democraţia ca etalon şi măsurăm problemele prin implicarea cetăţenilor, atunci argumentul noutăţii putea fi folosit până în 2007, când Al Gore primea premiul Nobel pentru Pace pentru filmul care a reuşit să propulseze tema mediului în centrul dezbaterilor sociale, activând milioane de oameni.

Şi totuşi, în 2014, după zeci de ani de dezbateri, legi şi efecte resimţite de toată societatea, de fiecare dată când vorbim despre mediu parcă aducem în discuţie un subiect total nou, necunoscut, chiar uşor mistic. Planificăm politica în domeniul industriei şi economiei uitând mediul, proiectăm drumuri, case şi oraşe neluând în seamă mediul şi exploatăm resurse gândindu-ne la acum şi uitând de mai târziu.

De exemplu, în 2014, după ce am avut o perioadă de 7 ani în care am putut testa variante de alocare și de utilizare a fondurilor europene, monitorizând și impactul lor asupra economiei, mediului şi societăţii noastre, ne comportăm de parcă am descoperit ceva nou. Uităm de învăţături, uităm de problemele reale de pe teren şi facem demersuri doar pentru ca planul cincinal să arate bine pe foi. Pe hârtie pădurile cresc, deşi în realitate sunt critic subfinanţate şi nu se întrezăreşte nicio schimbare pentru perioada 2014-2020. În declaraţii avem prea mulţi urşi şi o faună de invidiat, iar miile de baraje ne ajută să avem o agricultură performantă şi să oprim inundaţiile, însă pe teren biodiversitatea scade alarmant, în timp ce inundaţiile apar periodic, ba chiar se înmulţesc.

Deşi suferim la toate capitolele, ţara noastră are nevoie de un singur lucru ca indicatorii să se îmbunătăţească în toate domeniile: planificare strategică. Şi asta abia după ce recunoaştem că economia poate să crească mână în mână cu natura.

În 2014 avem toate instrumentele ca să putem construi autostrăzi pentru oameni, fără ca acestea să aibă un impact negativ asupra animalelor. Sau să avem o politică pentru bazinele hidrografice care foloseşte reconstrucţia ecologică ca instrument de control al inundaţiilor, generând totodată venituri pentru comunitatea locală prin îmbunătăţirea pescuitului şi a agriculturii, şi nu prin încercarea de a controla râurile cu lucrări şi baraje.

Ca să putem construi lumea în care oamenii trăiesc în armonie cu natura, trebuie să uităm de paradigma învechită ori-ori și să ne concentrăm pe şi-şi. O economie sănătoasă nu poate să fie construită fără asigurarea resurselor, fără respectarea echilibrului din natură. Clădirea acestei armonii necesită mai multă muncă, planificare şi răbdare ca dezvoltarea economiei de piaţă clasice, însă beneficiile durează pe termen nedeterminat.

Magor Csibi
Director WWF-România


Despre WWF (World Wide Fund for Nature)
Înfiinţată în anul 1961, WWF este una dintre cele mai importante organizaţii internaţionale care derulează proiecte pentru conservarea naturii, în peste 100 de ţări. Misiunea WWF la nivel global este să oprească degradarea mediului înconjurător şi să construiască un viitor în care oamenii trăiesc în armonie cu natura. Mai multe detalii la: www.wwf.ro.

Bun venit la secțiunea dedicată exemplelor pozitive despre Oameni și Comunități!

Articol scris în 2013

Te invităm să citești o analiză a acestui domeniu, descriere realizată de invitatul nostru, Chris Worman.
Intenția comunităților în general este aceea de a lăsă în urma lor, o lume mai bună decât cea pe care au găsit-o, în tot atât de multe aspecte, forme, culori. De la studenți la grupuri organizate la biserică, până la genul de manifestații care ocupă bulevarde; de la avocați pro bono și pacifiști care îmbrățișează copaci, până la grupuri de afaceriști echilibrați din punct de vedere etic. Unii sunt implicați doar preț de un flash mob, alții sute de ani. Toți însă provoacă schimbări sociale demne de remarcat.

În ultimă instanță, ceea ce contează nu este numele sau bugetul de publicitate acordat acestor grupuri sau dacă au câștig de cauză în ceea ce fac; dar ei reușesc să angreneze și să îi inspire pe cei care fac parte din comunitatea lor, astfel încât de la mic la mare își asumă responsabilitatea de a dezvolta și îmbunătăți perspectiva anilor ce urmează… de multe ori cu mult timp după ce nu mai există acea comunitate.

Decât o Revistă este o astfel de comunitate. Pe de-o parte, este o revistă. Pe de alta, este o conversație care se desfășoară între mulți participanți la discuție, despre esența României, așa cum este ea spusă de povești, eseuri foto și bine-cunoscutul reportaj. Mii de indivizi urmăresc comunitatea DoR pe canalele de social media și participă în cadrul microcampaniilor, sute de oameni sunt prezenți la petrecerile lor de lansare, zeci lucrează pro bono ca să facă posibilă apariția ei lunară. Da! GRATIS! Majoritatea dintre ei își donează cuvintele, imaginile, timpul lor; oferindu-ne nouă în dar una dintre cele mai inteligente, de bun simț și frumos realizată publicație media de pe piața românească din ultima vreme.

Fundațiile comunitare care apar prin țară sunt cu totul altă situatie. Cele care acordă fonduri pentru a susține ideile locale încearcă să le susțină prin fonduri locale. Bani locali, idei locale, proiecte din zonă cu lideri locali… împreună, comunitatea fundațiilor românești antrenează în jurul lor mii de donatori locali, într-o discuție despre ceea ce e important în orașul lor în fiecare an, pe măsură ce strâng fonduri pentru renovări de școli și clinici, până la parcuri publice sau programe/sporturi adresate tineretului din zonă.

Lets Do It nu mai are nevoie de nici o prezentare, până acolo încât devine aproape un clișeu să îi aducem acum în discuție, dar este demn de menționat impactul acțiunii lor de curățenie în toate acele colțuri ascunse care fac din România o țară atât de frumoasă. Faptul că vezi banner-ul lor pe peretele unei scoli dintr-un sat uitat de lume și că îi auzi pe copiii de acolo vorbind cu mândrie de faptul că fac parte din acea mișcare arată clar potențialul extraordinar al comunității și proiectului pe viitor.

V-am dat aici trei exemple de dialog comunitar: al unui dialog printat, al altuia în domeniul filantropiei și al unuia în domeniul voluntariatului. Toate trei antrenează masele de cetățeni ai României și le oferă platforme prin care ei se pot conecta unii cu alții, pot învăța și acționa. Fiecare cu punctele lui puternice sau slabe și sunt doar câteva dintre multele posibilități, construite pe principiul că cel mai efficient mod de a construi un viitor promițător în țara în care trăim nu este acela de a ține prelegeri și discuții înterminabile. Modalitatea cea mai eficientă este aceea de a implica oamenii obișnuiți și de a găsi moduri, de a co-creea soluții bazate pe modificarea stării actuale a lucrurilor.

Chris Worman, Director of Program Development at www.TechSoupGlobal.org has been working in civil society since 1998. Chris began in community development, communications and fundraising for the Guthrie Theater in Minneapolis where he was a part of the $130 million ‘New Guthrie’ Capital campaign team. At the successful conclusion of the campaign, Chris became Direct Marketing and Foundations Manager for Special Olympics where he introduced various methods for cultivating individuals of high net worth, managed a database of more than 250,000 individual donors and began his first serious data and technology projects, launching several online fundraising and community building platforms before facebook made it so easy. As the systems reached maturity Chris, raised in Botswana, felt his international upbringing pull on his professional self and began to look at opportunities abroad.

Chris arrived in Romania in 2006 thanks to Peace Corps and by late 2007 had started the country’s first community foundation and a national platform for more of the same. Over the next 5 years Chris started a variety of civic-engagement-through-philanthropy processes designed to create alternative and enabling power structures for citizens in post-democratic societies; today more than 20,000 families donate regularly through processes of Chris’ design.

Along the way, Chris designed and launched several social enterprises and brought TechSoup into Romania in 2009. Through TechSoup projects of Chris’ design, more than 4 million citizens in Romania, Czech Republic and Slovakia, Serbia, Kosovo and Bosnia and Herzegovina have been exposed to an intensely local dialog about the role of the citizen in nominal democracies. More than seventy web or mobile sites for online to offline action have been generated and the process is being modeled with new topical foci across the region.

In his current role, Chris has moved to Warsaw where he will coordinate more of the same, try to build global alliances for tech and social change, and continue consulting on how to best accelerate web-based social leadership from beautiful ideas to usable apps. In his spare time, Chris teaches masters-level coursework in NGO management for the University of Vienna School of Economics, is a trainer, facilitator, mentor, erstwhile writer, and consultant for organizations ranging from Microsoft, The Aspen Institute, National Democratic Institute, and the Erste Bank to Transparency International and sits on the boards of several start-up social enterprises you haven’t heard of yet. He doesn’t tweet much but you can find him at @ChrisWorman or on linkedin at http://linkd.in/ZPGJ19.


Text tradus în parteneriat cu Shakespeare School, centru Cambridge de învățare a limbii engleze cu o metodă specială de predare, ce oferă cea mai plăcută și eficientă experiență de învățare a limbii engleze pentru copii și tineri.
http://shakespeare-school.ro/

Bun venit la secțiunea dedicată exemplelor pozitive despre CSR (Responsabilitate Socială Corporativă).

Articol scris în 2013

Te invităm să citești o analiză a acestui domeniu, descriere realizată de invitata nostră, Diana Serban.
CSR is (not) PR
Trendul campaniilor de Responsabilitate Socială Corporativă (RSC) a luat amploare de ani buni și în România. Suntem bucuroși să ne informăm despre ele din mass-media, iar managerii de companii sunt triști când nu văd rezultatele lor în rapoartele financiare pe ultimii 5-10 ani.
Da. Nu fiți mirați. RSC nu se vrea nici pe departe o formă de a arunca sume colosale de bani în societate, ci un timp de gândire strategică integrată în strategia de dezvoltare durabilă a companiei.

Am vorbit în ultimii ani cu mai mulți reprezentanți ai departamentelor de RSC din companii. Mai toți mi-au povestit entuziasmați că reciclează deșeurile produse în companie, însă când i-am întrebat dacă verifică procesul de reciclare până la capăt n-au mai știut să răspundă. De asemenea am întâlnit companii care sprijină copii defavorizați în procesul de educație, însă copiii respectivi sunt educați în cu totul alt domeniu față de domeniul de activitate al companiei. Aici se strecoară eroarea: practic această companie finanțează o forță de muncă ce va fi folosită de o altă companie din domeniul în care copilul respectiv a studiat. Din punctul meu de vedere adevărata responsabilitate a unei astfel de companii ar fi să sprijine copii defavorizați în procesul învățării în domeniul său de activitate pentru ca peste 3-5 ani, când tânărul va absolvi studiile să devină un potențial angajat pentru compania respectivă și astfel investiția companiei se întoarce către aceasta, dar în același timp ia de pe umerii societății povara unui tânăr care altfel nu ar fi avut șansa de a avea un loc de muncă.

De ce nu se întâmplă totuși așa? Pentru că tindem încă să asociem RSC cu PR alegând cauzele pe care le susținem în funcție de vizibilitatea pe care o oferă companiei, decizia în acest sens nefiind una strategică. O astfel de decizie s-ar baza pe efectele negative pe care le produce compania în societate și pe încercarea de a le ameliora. Astfel vedem tot mai multe companii care fac împăduriri. Gândiți-vă cum ar arăta România dacă toate companiile care activează aici ar planata copaci? De asemenea, tot mai multe companii fac ecologizări sau ajută oameni din categorii defavorizate… acțiuni lăudabile, de altfel, dar neargumentate strategic din punct de vedere al business-ului.

Din punctul meu de vedere RSC ar putea fi un vector al dezvoltării durabile a societății în general dacă nu s-ar mai baza pe ideea de a face astfel de campanii pentru că așa este ”la modă”, pentru că așa face și concurența sau pentru că ajută la obținerea unei vizibilități mai bune. RSC se cere integrată în modelul de business al companiei și acordată cu viziunea și obiectivele acesteia pe termen mediu. De exemplu investiția într-o ”pepinieră” care în următorii 5-10 ani ar putea da viitorii angajați ai companiei, gata pregătiți pentru a face față provocărilor cu care se confruntă aceasta, verificarea continuă a proceselor din interiorul companiei care nu se văd, dar care atunci când se dereglează pot induce situații de criză, crearea unor ambasadori de imagine din propriii angajați sunt direcții strategice în dezvoltarea durabilă a oricărui business.

Astfel RSC se deosebește de PR prin faptul că este integrată în ideea de Dezvoltare Durabilă. O inițiativă responsabilă nu poate avea efecte imediate precum o campanie de PR, iar efectele celei dintâi, atunci când ies la suprafață, nu generează doar o imagine bună ci și capacitatea companiei de a-și menține angajații mulțumiți, de a genera noi locuri de muncă, de a oferi produse competitive care răspund celor mai fine nevoi ale consumatorilor. Toate acestea se traduc într-un cuvânt care ar trebui să fie foarte important pentru companii: REPUTAȚIE.


Social Responsibility Agency își propune să fie o agentie de PR responsabil (PRr). Nu doar pentru ca se ocupa de proiecte sustenabile ci pentru ca isi propune sa elaboreze strategii de PR din perspectiva dezvoltarii durabile a businessului. Responsabilitatea si gândirea pe termen lung sunt doua constante ale strategiilor de comunicare gandite si implementate in cadrul agentiei.

Bun venit la secțiunea dedicată exemplelor pozitive despre Cultură.

Articol scris în 2013

Te invităm să citești o analiză a acestui domeniu, descriere realizată de invitata nostră, Delia Panait.
De regulă atunci când oamenii se gândesc la cultură au în vedere acte trecute, creații estompate , săpături, acrituri, muzee decrepite, case memoriale criogenate în praf, expoziții inerte, filme bune cu sonor prost. Și nu sunt foarte departe de adevăr. Asta pe de o parte pentru că politicienii români tratează cultura precum tratează tema minorităților, a educației și în general lucrurile pe care nu le înțeleg pentru că nu aduc un profit imediat cuantificabil. Pe scurt, cultura nu e profitabilă – e doar un rău necesar inserat într-un discurs politic ce nu va trebui repetat decât peste alți 4 ani. Iar pe de altă parte pentru că un fapt cultural și un bun management al acestuia se întâlnesc mult prea rar.

Cultura este deseori legată intrinsec de trecut – discuțiile despre patrimoniul cultural sau despre marile valori artistice ale neamului se poartă mereu în termeni de irefutabil. La ce bun un trecut conservat dacă în prezent mușchiul comsumului cultural este atrofiat? Trecutul e doar prezentat, prezentul se trăiește – întocmai ca actul de creație – pentru a crea viitorul.

Se spune mult prea des: dacă vrei să cunoști un popor, cunoaște-i liderii și cultura.

Dacă despre lideri s-ar putea să avem puncte de opinie convergente și scârbavnice, cultura ne dezbină în arii de interes specific, în trăiri izolate, în emoții consumate individual și în multiple gusturi, însă fără a ne așeza în conflict. Cultura este o substanță coagulantă ale cărei molecule constitutive își păstrează proprietățile indiferent de vremuri și vremelnici. Ea există dincolo de voința sau vederea noastră – în legătură cu asta nu putem face nimic. Unde am putea interveni decisiv este în direcția expunerii, promovării și finanțării.

Lacrimi pe o carte, pașii de dans pe care nu i-ai invățat niciodată dar pe care îi execuți cu perfecțiune, dunga de carbon care pur și simplu n-a vrut să iasă dreaptă, genericul de final al unui scurt-metraj pe sunet de viola falsă, microfonia, culorile de ulei care s-au contopit în ciuda pensulei aplicate corect, replica spusă cu gâtlejul sugrumat după un țipăt nelalocul lui, laptopul care s-a hotarât să își facă update tocmai în timpul spectacolului, versul acela care are un pas în plus dar care e de neschimbat, proiectorul care refuză să stea în unghiul ideal… Doar pentru restul există cardul de credit din reclamă.

Creatorii români se antrenează din nevoie, evoluează prin suferință și creează pe întuneric.
Însă din foamea lor ne hrănim cu toții mai apoi. La final ar fi frumos să cerem nota de plată.
Gândul mă duce vreau-nu-vreau la ușurința cu care ingurgităm scandaluri – inclusiv în zona cea mai liberă – șefia ICR, avizul ministerului pentru exploatarea de la Roșia Montană, recenta tentativă de cenzură a CNC pentru Nymphomaniac, tristele gale de premiere…. Cumva încep să mă obișnuiesc cu gândul că între cultură și forma de organizare statală se manifestă o incompatibilitate ireconciliabilă. Și atunci salut și amintesc gestul poetului Dan Sociu care a refuzat premiul „Cartea de Poezie a anului 2013”, oferit de Institutul Cultural Român. Era vorba și de 3000 de lei. Este un subiect pe care l-am aprofundat într-o emisiune la radio. În spațiul public refuzul său a căpătat nuanțe de interpretare dintre cele mai mercantile și bizar-justificative. Curiozitatea mea de-atunci a fost una singură: Câți dintre părerologi i-au citit poeziile? Curiozitatea mi-a fost satisfacută. La fel și deziluzia.

Poezia, muzica, pictura, filmul, dansul, literatura, actele artistice independente și experimentale sunt născute, există și se trăiesc, chiar și în clipa asta. Ele nu “se” fac, ci sunt făcute și manifestate de oameni cu stomac, boli, dorințe, facturi, imprimante, bătături, speranțe, temeri, revelații, transpirație, apă și talent. N-avem decât să îi recompensăm pe măsură. În prezent.

Ăsta e paradoxul culturii la români – deși actul cultural e profund independent, cultura depinde de prea mulți și prea multe.

Cultura – cine naiba o fi inventat-o?

Delia Panait este o veche activista intr-ale cailor de comunicare mass-media cu tot ce cuprinde asta: radio, televiziune, print si online. Baza si-a stabilit-o in Radio Guerrilla – in urma cu aproape un deceniu – de unde a tot migrat complementar si temporar catre proiecte de comunicare dintre cele mai diverse (conferinte si workshopuri – speaker sau moderatoare, emisiuni TV – realizatoare, scriitoare ocazionala), toate avand nota comuna a spiritului analitic presarat cu doze potrivite de umor si ironie. Bucurestiul Subiectiv este cel mai recent proiect al ei.
Mai multe despre Delia, activitatile, proiectele si interesele ei citeste aici.

Bun venit la secțiunea dedicată exemplelor pozitive despre Educație.

Articol scris în 2013

Te invităm să citești o analiză a acestui domeniu, descriere realizată de invitatul nostru, Ștefan Pălărie.
În metafora faimoaselor lupte din Razboiul Stelelor, dacă ar fi să analizăm bătălia care se duce în România pentru recâștigarea redutei educației de calitate, pe de o parte am avea marele IMPERIU cu ale sale oști: arhitectura curriculara și conținuturile sale total disfuncționale, subfinanțarea cronică a educației de stat, calitate general scazută a corpului pedagogic, statutul de dascăl complet desființat și neatractiv, un sistem corupt și politizat care sugrumă și exploatează până și ultimele picături de sevă vie din micile insule de normalitate și performanță a actului didactic și a umanității din cancelarii.

De cealalta parte, REBELII puțini la numar dar parcă întărâtați de imposibilitatea misiunii lor: cateva sute de Organizatii Non Guvernamentale din domeniul educției sau domenii conexe, activiști fără organizație gata să aduca o contribuție în această bătălie, puțini profesori care nu au abandonat visul că educația mai poate fi așa cum ne-o imaginăm și nu așa cum este acum, puțini parinți de bună credință care colaborează real cu profesorii pentru o educație mai bună.

Dacă am analiza presa evenimentelor educației formale din ultimele luni, am spune că IMPERIUL a câștigat deja. Decembrie 2013 debutează cu rezultatele evaluării OECD – PISA (Program for International Student Assesment) 2012. România ocupa locul 45 din 65 la matematică și 50 din 65 la citire/lectură (unul din ultimele locuri din Europa), dar mai îngrijorător decât orice, nu există țară în lume (în cadrul studiului) care să aibă o motivație de a învăța mai scazută decât cea a României. Penultima țară din acest clasament (Slovacia) trebuie să-și coboare nivelul de motivare la mai puțin de un sfert, pentru a ajunge la același nivel cu cel al elevilor români.

Tot Decembrie 2013 aduce în Monitorul Oficial al zilei de 30 Decembrie prima Ordonanță de Urgență a Legii Educației Naționale fără consultare publică. Aceasta nu face “decât” să modifice la nivel profund structura de învățământ decisă în Ianuarie 2011. Dacă ne doream predictibilitate la acest capitol, mai avem încă de așteptat. De la 10 clase obligatorii (ciclul de 5 ani școlar primar – incluzând clasa pregătitoare, urmat de 5 ani gimnazial – ceea ce ar fi permis 10 ani de studii chiar și în mediul rural și apoi învățământ liceal de 3 ani), ajungem la învățământ obligatoriu de 11 ani (5 ani primar, 4 ani gimnazial și primii 2 ani obligatorii din ciclul liceal/învățământ profesional). Aparent bine, dar fără nici o șansă de implementare în comunități rurale mici, acolo unde liceul fie teoretic, vocațional sau tehnic se află la zeci de kilometri distanță.

Ianuarie aduce în prim plan vestitul caz al lipsei de etică a învățătoarei Dana Blându de la Școala numărul 10 și reacția rapidă a Ministerului Educației care, cu viteză, readuce în discuție Ordinul de Ministru al codului de etică în învățământului preuniversitar– intenție excelentă, dar care, ca efect secundar, închistează și mai mult orice inițiativă a învățătorilor sau profesorilor de a organiza activități de calitate în afara clasei cu elevii lor. Apare isteria eliminării activităților non-formale care costă bani, ceea ce demontează și puținele activități de calitate din timpul săptămânii Școala Altfel.

Martie aduce rezultatele simulărilor examenului de capacitate, iar rezultatele sunt din nou dezastruoase.

După cum spuneam, IMPERIUL pare omniprezent, omniscient, implacabil și victorios înainte de a se da orice bătălie. Însă, la marginile celor mai îndepărtate galaxii, REBELII se adună. Aceași perioadă a adus pentru educația din România câteva vești bune, menite să țină speranța și credința aprinsă în inimele curajoase. O să menționez o parte dintre ele, așa cum “mi-au ajuns la urechi” și în fața ochilor, neavând pretenția că lista este completă:

  • Suita de premiere locale a filmului documentar “Ba se poate!” realizat de Tedy Necula – pe baza proiectului (mai mult decat îndrăzneț) ZBURD – Educație prin Coaching – al prietenilor de la ROI coordonați de curajoasa Simona David Crisbășanu. Filmul a atras peste 4 000 de spectatori și a generat dezbateri furtunoase în toate comunitățile. Din fericire, ZBURD nu moare, ci se transformă în ADOPTĂ UN LICEU devenind un exemplu de trupe coagulate în aceași bătălie contra IMPERIULUI. http://www.youtube.com/watch?v=_9BJCOiYFUs
  • (re)lansarea TEACH FOR ROMANIA – sub conducerea inspiraționalului Ionuț Soleanicov – aduce împreună o echipă tânără, dar extrem de dedicată și hotărâtă să atragă unii dintre cei mai talentați absolvenți către o carieră pedagogică http://teachforromania.ro/
  • Continuarea activității efervescente din comunitatea RESTART EDU – http://restartedu.ro/
  • Una din cele mai mari agenții de PR și comunicare din Romania (nu pot da încă numele, deși va ieși singur la suprafață curând) este în cautare activă a ideii sau ideilor în spatele cărora agenția să coalizeze resurse și energii din dorința de a face o diferență în domeniul educației din România.
  • Aparent mediul privat autohton nu a fost niciodată mai interesat ca până acum de soarta educației. De la subiectele fierbinți pe tema educației discutate la cel de al treilea summit al Fundației Romanian Business Leaders – desfășurat în Februarie, până la faptul că în toate interacțiunile mele constat că fiecare asociație de afaceri, fiecare club profesional, fiecare cameră de comerț bilaterală, aproape fiecare ambasadă are o agendă publică pe care o discută cu Ministerul Muncii sau cu Ministerul Educației, toate semnele arată că fructele se coc. Marea Coaliție a mediului de afaceri (cu 39 de entități reprezentante) care a început să colaboreze cu instituțiile publice prin dialog cu Guvernul României are și ea o comisie de educație ce duce mai departe un număr restrâns de subiecte strategice pentru educația din România.
  • În afara obișnuiților “suspecți de serviciu” din zona educației, la ceas de seară, cu căni de vin în mână (sau dimineața devreme cu căni de cafea și ceai) se întâlnesc fie la București, fie la Cluj, Timișoara sau Iași grupuri de activiști din domeniul educației (însoțiți de oameni pasionați care vor să ajute) din dorința de a găsi vulnerabilitățile IMPERIULUI, de a identifica Steaua Morții ce odată distrusă poate schimba istoria și destinul omenirii.

E prea devreme să numim cu ușurință cine este Darth Vader, e greu de precizat cine este tânărul jedy Luc Skywalker, dar pentru cei care înca nu și-au pierdut speranța, mai spun încă o dată că …. REBELII se adună, identifică și atrag aliați (din toate păturile sociale și în toate instituțiile), colaborează, învață și se antrenează cu toții pentru ziua în care bătălia se va purta deschis.

Pană la acea zi, rămâne valabil același principiu al oamenilor puși pe treabă: LEAD, FOLLOW OR GET OUT OF THE WAY!

FORȚA FIE CU VOI!

Ștefan Pălărie
Președinte Școala de Valori


Școala de Valori este o organizație non-guvernamentală modernă a cărei VIZIUNE este transformarea României într-o societate bazată pe valori puternice și oameni de caracter. Mai multe despre noi aici: www.scoaladevalori.ro.

Bun venit la secțiunea dedicată exemplelor pozitive din Sport.

Articol scris în 2013

Te invităm să citești o analiză a acestui domeniu, descriere realizată de invitatul nostru, Paul Călin.
Cum doamne iarta-ma sa vorbesti de sport in tara asta, fara sa te trezesti faultat de subiectul fotbal! Chiar si atunci cand vestile sunt bune, nu pot sa nu ma declar satul pana peste cap de subiect … si asta in conditiile in care sunt microbist. Hai sa il inchidem pe Gica vs. free Gica, o fi sau nu o fi un mesaj bun dat societatii daca Basescu ii semneaza gratierea sau nu! Pana si aici m-am simtit “obligat” sa ating subiectul, atat de prezent a fost in viata noastra. La cata verticalitate se promoveaza in jurul nostru si la ce exemple “de urmat” ne sunt servite in fiecare zi, aproape ca nu indraznesc sa sper ca fiecare ar trebui sa isi duca crucea propriilor decizii si fapte, dar sper.

Si totusi, avem fete geniale care ne aduc bucurii: Simona Halep si Ana Maria Branza. Prima are deja in tolba 7 titluri castigate in ultimul an, un sfert de finala la Australian Open si e bine pozitionata , calificata in optimi, la Indian Wales (tinem pumnii). Ana Maria Branza a fost declarata cea mai buna spadasina a lumii in 2013 si a inceput anul cu o victorie la Cupa Mondiala din Qatar.

Vad cu placere ca, de vreo doi ani incoace, au inceput sa infloreasca competitiile sportive de la noi. Cele mai populare sunt clar cele de alergare si ciclism, competitii in care numarul participantilor creste de la an la an si in care se creeaza o rivalitate sanatoasa intre amatorii de miscare. Cine a participat la mai multe concursuri, cine a obtinut cel mai bun timp, care a lesinat de caldura sau a reusit sa termine “cel mai tare concurs din tara”. Incet incet intram in normalitate si e un sentiment pe care il traiesc la persoana intai cu mare placere.

Educatia si miscarea merg mana in mana, se completeaza reciproc foarte bine in proiecte de dezvoltare personala sau in initiative de educatie prin sport. Locul discutiilor interminabile de la TV e luat, incet incet, de iesitul in parc si de broboanele de transpiratie (si zambetul medicului) cu care ti-e recompensat efortul.

Inceputul de an e pigmentat cu cateva evenimente de anvergura cum sunt Wings for Life sustinut puternic de celebritati autohtone cum sunt Mihaela Radulescu, Andrei Rosu sau Tomi Coconea si Semi Maratonul Bucuresti. Partea proasta e ca sunt organizate la 2 saptamani distanta, partea buna e ca sunt!

Triathlon-ul si competitiile “ultra” incepe sa aiba din ce in ce mai multi adepti si a aparut chiar si un triathlon pentru copii! SmartAtletic sunt cei care organizeaza cele mai faine si bune concursuri (parere personala). Chiar ai de unde alege in functie de nivelul de pregatire sau sportul care ti-e mai aproape de suflet.

Una peste alta se anunta un an interesant de care intentionez sa ma bucur la maxim impreuna cu cei care au sapat adanc inauntrul lor si au gasit, placut surprinsi, un dram de ambitie sportiva care ii mana spre fapte de vitejie greu de inchipuit acum cativa ani.
Hai sa ne dezmortim, n-o fi chiar asa de greu!


Lipesc pasiunea pentru sport de cea pentru educatie sub umbrela unei idei cu care ma confund de ceva vreme – liberinmiscare.roLIBERINMISCARE este ideea umbrela sub care creem proiecte educationale care au la baza miscarea si accesul la oameni foarte faini, la modele care aduc + valoare in societatea Romaneasca.Am ales sportul ca mijloc de comunicare pentru ca are darul de a simplifica lucrurile, de a le traduce pe intelesul tuturor.Transpiratia, durerea din muschi, oboseala dulce de dupa efort, mintea treaza pusa in miscare de sangele alergat prin creier … astea le intelege tot omu’. Am plecat cu dorinta de a-i misca pe cei miscabili, pentru a da un imbold prietenesc si o zgaltaiala scurta acolo unde e bine primita.

Bun venit la secțiunea dedicată exemplelor pozitive despre Antreprenoriat Social.

Articol scris în 2013

Te invităm să citești o analiză a acestui domeniu, descriere realizată de invitata nostră, Oana Păun.
În ultimii 4 ani s-au întamplat foarte multe în jurul descoperirii, explorării şi dezvoltării antreprenoriatului social în România.
Am fost martori ai interesului şi implicării directe nu doar a ONG-urilor locale, dar şi a fundaţiilor, marilor corporaţii şi facilitatorilor internaţionali – prin diverse programe, competiţii, finanţări, împărtăşirea resurselor şi deschiderea către proiecte sociale inovative şi sustenabile, pentru a rezolva probleme critice ale comunităţilor noastre.

Primele noastre întâlniri şi interacţiuni au început acum 4 ani. Odata ce am organizat susţinerea pentru antreprenoriatul social, 3 prieteni au co-fondat Asociaţia ROPOT, explorând şi cunoscând realităţile sectorului prin întâlnirea diferiţilor actori timp de peste un an şi crearea prototipurilor pentru evenimente, crearea unei comunităţi şi programe. Am crescut repede în Impact Hub Bucharest, am lansat prima ediţie a unei competiţii pentru studenţi referitor la antreprenoriatul social (Social Impact Award), am lansat conferinţe anuale despre antreprenoriatul social şi inovaţie (Connection) şi prima ediţie a unui program de accelerare a iniţiativelor cu impact social (60 Day Challenge).

De atunci s-au întamplat multe în colaborare cu mulţi dintre cei mai puternici actori ai domeniului. Înreprinderi sociale au luat naştere, au fost susţinute şi testate pe piaţă, acoperind o varietate de domenii: de la up cycling la meşteşuguri, de la producţie din surse locale la integrarea beneficiarilor dezavantajaţi, de la educaţie la sustenabilitatea mediului etc.

Privind înainte, mai este încă mult de lucrat: asupra sustenabilităţii şi viabilităţii pe piaţă a întreprinderilor sociale existente, asupra unei abordări colaborative în locul iniţiativelor singulare, atragerea mai multor investiţii şi fonduri în domeniu, învăţarea din poveştile de succes, acoperirea golurilor dintre sectoare şi, nu în ultimul rând, găsirea permanentă a inspiraţiei pentru soluţii inovative de a creşte impactul social.


Oana Păun a fondat alături de Vlad Craioveanu și Alexandra Pode Impact Hub Bucharest cu ambiția comună de a dezvolta o platformă unde indivizi și organizații dezvoltă împreună proiecte și afaceri cu impact social. Oana are 5 ani experiență de voluntariat în AIESEC România și 2 ani de experiență internațională în diviziile de marketing și vânzări ale HP în Franța și Elveția. A lucrat ca trader pe piețe financiare timp de 4 ani în Citibank România și este Aspen Young Leaders Fellow 2012

Bun venit la secțiunea dedicată exemplelor pozitive despre Economie.

Articol scris în 2013

Te invităm să citești o analiză a acestui domeniu, descriere realizată de invitatul nostru, Claudiu Vrinceanu.

Economia, la „firul ierbii”: politica fiscala are un impact major asupra afacerilor

Daca intrebam analistii straini despre dinamica economiei romanesti in urmatoarea perioada, aflam de la acestia, pe un ton detasat, ca Romania este foarte legata de Europa, iar avansul economiei autohtone este slab si, in acelasi timp, se mentin provocari structurale ori politice.

In acest context, dupa calculele institutelor de prognoza, Romania poate inregistra in 2014 o crestere economica de 2-4%, in principal datorita exporturilor si cererii interne, principalele riscuri fiind in zona creditarii, din cauza creditelor neperformante si a reducerii finantarii transfrontraliere de catre bancile straine.

Totusi, daca privim situatia cu atentie, mai degraba din perspectiva a ceea ce vedem in tara, de la “firul ierbii”, anul 2014 este foarte periculos, in conditiile in care este un an electoral. Optimistii ne spun, insa, ca 2014 este mai echilibrat din punct de vedere macroeconomic, pentru ca are loc deja o rebalansare si exista un mix al motoarelor de crestere.

Sa nu uitam ca ispitele populiste sunt foarte mari intr-un an electoral. Aceste tentatii s-au manifestat deja in primele trei luni ale anului. Cresterile de fiscalitate impuse de guver sunt, de asemenea, periculoase si nu sunt de natura sa asigure un echilibru bugetar, ci din contra vor genera dezechilibre bugetare. Pe de o parte, cele doua masuri importante, taxa pe constructii speciale si acciza la motorina, vor lovi in mod direct mediul corporatist si antreprenorial, ceea ce nu va avea un impact pozitiv asupra cresterii economice. De cealalta parte, masurile anuntate ca vor avea un caracter stimulator pentru economie, din punctul meu de vedere, nu vor avea un impact sanatos. Ma refer la creditul fiscal pe care Ministerul Finantelor vrea sa il acorde pentru titularii de credite neperformante cu salarii mici.

Cat despre taxe mai mici in 2014, sunt sanse mici sa vedem asa ceva. „Bugetul nu permite” va fi, din pacate, o scuza care va sta in calea reducerii TVA si a contributiilor de asigurari sociale. Asta in conditiile in care doar exporturile cresc frumos, iar consumul nu aduce semne datatoare de curaj, constructiile s-au topit si insolventele raman o constanta in mediul de business.

Este natural ca antreprenorii si managerii multinationalelor sa ceara o relaxare a fiscalitatii. Romania se pozitioneaza foarte prost in raport cu tarile din regiune, nu doar din cauza nivelului taxelor, ci mai ales din perspectiva birocratiei aferente platii acestora. Spre exemplu, o companie romaneasca face anul acesta 39 de plati, in comparatie cu o medie de 12 in tarile OECD si o medie de 26 in tarile Europei. In statele din Europa Centrala si de Est, sunt mai putine plati decat in Romania. In Bulgaria, 13 plati pe an, in Ungaria, 12, in Cehia, doar opt plati pe an.

Ceea ce ne spun directorii de companii si antreprenorii, de la “firul ierbii”, este ca politica fiscala are un impact major asupra competitivitatii afacerilor lor si se tem ca masurile luate pentru echilibrarea bugetului s-au facut in dauna companiilor.


Jurnalist de business, Claudiu Vrinceanu lucreaza in presa online de 8 ani. Urmareste cu interes modul in care antreprenorii comunica cu publicurile tinta: clienti, parteneri, investitori si angajati. Ii place sa scrie despre ecosistemul antreprenorial, sa organizeze evenimente de business si crede in implicarea tinerilor in proiecte pe cont propriu.WALL-STREET.RO
Este cel mai citit cotidian de business fiind pe primul loc in topul celor mai importante publicatii economice conform BRAT, avand o vechime de 8 ani in industrie. Reprezinta vocea antreprenorilor din Romania si reprezinta cea mai mare comunitate de afaceri din Romania, newsletterul Wall-street.ro avand 150.000 abonati.