Omul care NU (MAI) sta jos

0

Cand ati facut sport ultima data? In ce relatii mai sunteti cu fiinta dumneavoastra fizica? Cu sangele care va pulseaza in vene, cu inima, plamanii, bratele, picioarele? Cand le-ati simtit incordate la maximum ultima data? Cand v-ati simtit ultima data gata sa explodati de energie?

Cand vine vorba de sport, majoritatea oamenilor vizualizeaza automat oboseala, sau cum dor picioarele, sau cum transpira abundent. Am ramas perplexa auzind pe cineva spunand ca detesta sa transpire (!!) … ok, tocmai ai exclus cu ocazia asta din viata ta o lista de chestii foarte placute, care au ca efect colateral transpiratia abundenta; poate te mai gandesti…

Profilul acesta uman atat de comun azi, rezultat al erei confortului, avand ca trademark statul pe canapea in fata televizorului, statul pe scaun in fata PC-ului / laptop-ului, statul la o masa in club / restaurant, statul la volanul unei masini, etc., OMUL CARE STA JOS – are o MARE problema la capitolul VIATA, cea mai buna dovada fiind tocmai aparitia in lumea internautilor a termenului de „real life“, (RL pentru cunoscatori).

*

(Marian Vulpe, 22 septembrie 2010, de aici)

Am trecut si de 2.000 de Km petrecuti in sa. Din care maxim 10% au fost facuti in afara orasului, prin urmare, dupa ce am strabatut mai bine de 1.800 de Km numai in jungla urbana a Bucurestilor, pot spune ca mersul pe bicicleta in acest oras NU este un sport extrem. Pe ce ma bazez? Pe faptul am facut acesti Km cu ZERO incidente – si cu o experienta in saua bicicletei care se intrerupe undeva in ciclul primar al scolii si reluata prin primavara anului trecut. Adica, nu foarte departe de un ageamiu. Si totusi, m-am strecurat/descurcat fara absolut nici un incident.

Desi nu am ajuns (inca) dependent de pedalat, in 90% din ocazii ma bucura si ma face sa ma simt tare bine plecare la drum cocotat in saua bicicletei. Este un alt mod de a-mi savura libertatea si ma bucur din plin si de cate ori pot de el. Este un alt mod de a-mi afirma independenta (atata cat este ea, multa sau putina) si ma incanta fiecare ocazie pe care o am.“

*

Orice activitate fizica e un moment petrecut de fiecare cu sine insusi, in care tu te intalnesti one-on-one cu limitele capacitatii tale fizice.

Probabil multor oameni le e lene.

Dar eu cred ca, pe langa lene, cei mai multi pur si simplu habar n-au ce pierd, pentru ca NU AU INCERCAT, si nu au incercat pentru ca nu au vazut in jur altceva decat stat pe canapea la tv, stat la calculator, stat la volan; ei sunt inconjurati de o multime de accesorii (si de scuze) pentru a sta foarte confortabil (si aproape non-stop) instalati in scaunele lor, si in iluziile de fericire / implinire oferite de altii si inghitite pe nemestecate.

*

(George Hari Popescu, 28 aprilie 2009, de aici)

Pînă acum cîţiva ani, nu m-aş fi gîndit că se poate merge cu bicicleta în Bucureşti. Străzi îmbîcsite, lipsa pistelor speciale, agresivitatea şoferilor… Balconul mic, chiriile mereu schimbate etc. Dar dacă îţi place un lucru, treci la acţiune. Ţin bicicleta vertical în lift, zîmbesc frumos vecinilor cînd se aud zgomote cînd lovesc uşile cu ghidonul, o îngrămădesc pe balcon.“

*

Ideea de sport, insasi, a fost deformata, transformata, cu ajutorul mass-media de profil (mai intai doar emisiuni, mai nou prin posturi de televiziune dedicate); sportul a fost asociat cu entertainment-ul – pentru un public larg imaginea rezultata fiind ca sportul este efort, competitie, performanta, campioni, eveniment. Show.

NU ESTE ADEVARAT. Sportul este in primul rand placerea fizica din timpul, si de dupa ce faci orice forma de sport.

In reclame se pune accentul pe gloria sportivilor sau pe competitie.

NU! Nu despre asta este vorba. Asa se vede la televizor pentru ca televiziunile prezinta sportul ca pe un alt produs de entertainment, film de actiune, reality show, etc., produs ce trebuind „vandut“ unei audiente care SA STEA JOS SI SA SE UITE.

Si asa, oamenii ajung sa se uite cu nesat la un film cu catarari pe munte, in loc sa-si ia rucsacul in spate si sa se duca ei acolo. Pentru cineva care nu stie cum e sa fii ACOLO, e mai palpabila tensiunea vizionarii filmului.

Din pacate, un film ramane un film.

*

Ce ar putea sa scoata oamenii din efectul hipnotic al acestei vieti goale? Dupa parerea mea, o asemenea forta o au doar confesiunile celor care stiu, si au generozitata sa imparta cu toata lumea trairile lor.

*

„… ăsta era planul iniţial. Să plec cu Andrei pe biciclete până în Budapesta. Ne făcusem programul pe zile: 150 km pe zi. Ziua unu: Braşov, ziua doi Sibiu, ziua trei Deva, ziua patru Arad, ziua cinci Szeged şi ziua şase Budapesta.

Da, ştiu, ştiu, curajos plan. Am căutat gazde în fiecare oraş… dar pentru orice eventualitate am luat şi un cort cu noi.

Cu o zi înainte de plecare am cumpărat camere, cauciucuri noi, coburi (genţi din alea mari de biciclete şi motorete), mâncare, dulciuri, veste reflectorizante şi… Şi am făcut nani devreme.

La 6 plecam din Pantelimon. Pedalam foarte încet. Aveam multe bagaje, era frig, bătea vântul. Oh, doamne, era atât de plăcut şi oribil în acelaşi timp.

Planul era să mergem cu o medie de 20 de km la oră…

În fine. După 3 ore de pedalare am ajuns destul de departe şi ne-am făcut nişte poze.

Mai erau 24 de km până la Ploieşti. Eram bine cu moralu’, cu mâncarea, cu viteza (care avea o medie de 21.9 până atunci)…

Apoi am continuat. Ajunşi la intrarea în Ploieşti eram destul de morţi. Cei 24 de km au fost destul de groaznici. Am mers doar cu 13-14 km la oră. De ce? Din cauza vântului puternic. Moralu’ meu personal picase grav. Nu puteam pedala calumea… şi pierise cheful oleacă.

A văzut Andrei că-s “down” şi m-a întrebat: “Intrăm în Ploieşti şi luăm trenul sau mergem spre Braşov pe centura Ploieştiului?”. … Şi am zis că n-ar trebui să renunţ aşa repede…

A urmat centura Ploieştiului. Vânt oribil, tiruri imense. Andrei rămăsese mult în urma mea deşi eu abia pedalam (aveam 14 la oră)… din cauza bicicletei care nu ştiu ce naiba avea.

…“

(Ariel Constantinof, 2 septembrie 2010; continuarea aici )

„Când eram mai mic am avut şi eu probleme de sănătate : am avut apendicită şi nu puteam face efort, m-am operat, şi înainte de asta răceam des, a urmat şi o operaţie de polipi)

şi îmi creştea pulsul foarte repede pentru că nu aveam muşchi pe vene ( să ştii că există, şi se formează în urma efortului, ca să facă fată aportului)

Dar de când am trecut prima oară de acel punct în care ţi se taie respiraţia – al 2 lea suflu cred că se numeşte – totul mi s-a părut posibil şi am tot lărgit limitele; 40 – 80- 132 – 256 KM max)

Bicicleta m-a ajutat sa capatat o rezistenta nemaipomenita si de aia ma simt in al 9lea cer…“

(Mircea Vasile Petrescu, februarie 2011)

*

Ma tot gandesc ca, daca asemenea confesiuni ar ajunge la mai multi oameni, probabil ca viteza cu care s-ar schimba lumea in bine ar creste considerabil.

Declicul alchimic al transformarii, al revelatiei si motivarii unui om obisnuit, nu poate fi produs decat de exemplele oamenilor obisnuiti, din jur – nu de personajele de film. In povestea unui om asemenea tie te vei putea regasi, tu, un om obisnuit; cu faptele/modelul lui te vei putea identifica; in starea lui de iluminare interioara vei putea crede.

Si, cel mai important, unui om real i te vei putea alatura.

Nici unul dintre toti cei citati nu este, si nu are nici cea mai mica intentie sa devina sportiv de performanta, ci, pur si simplu, le place tuturor foarte mult mersul pe bicicleta.

*

Pana la urma, noi, cu toate ambitiile, visele si pasiunile care ne locuiesc, suntem gazduiti de trup, de fiinta noastra fizica.

Iar secretul este ca visele si pasiunile iau alta forma cand sunt spalate de valul de endorfina care urmeaza momentului de intensitate maxima a efortului, atunci cand te trec toate apele, cand iti pierzi suflul dar treci de punctul asta, cand esti tu cu tine si VEZI ca POTI mai mult, cand ai ajuns la „256 de km max“… Iau forma lui „o sa reusesc“.

Si, apropo, in caz ca nu stiati, statul jos e complet lipsit de sex-appeal 🙂


Despre autor

avatar

Comentează