775
”I believe we can change the world if we start listening to one another again” (Margaret J. Wheatley, Turning to one another)
Trăim, uneori aproape agonic, sfârșitul unui mod de operare care ne-a asigurat succes și satisfacție profesională ani de zile. E simplu și uneori eliberator să învinuim guvernanții pentru nepricepere, rea-intenție, lipsă de respect pentru educație și pentru profesia didactică, dar fenomenul e mult mai complex decât atât și e studiat îndeaproape de ceva vreme de experți redutabili din marile universități ale lumii.
Trecerea de la lumea VUCA (volatility, uncertainty, complexity, ambiguity) la lumea BANI (brittle, anxious, non-linear, incomprehensible) dinamitează aproape zilnic nu doar felul nostru obișnuit de a face lucrurile, ci și programele, modelele și soluțiile declarat inovative, care promit rezolvarea rapidă a problemelor multiple din școlile noastre (1).
Efortul de a gestiona complexitatea și evenimentele disruptive prin mai mult control, printr-o inflație de ”trebuie să” și de modele conceptuale gândite pentru elevi și profesori ”average”, în care înghesuim oameni reali și îi forțăm să se potrivească, presiunea pe eficientizare și scalare prin uniformizare și multiplicare, goana continuă după mai mult, mai repede, mai spectaculos par a ne împinge pe un drum care merge spre nicăieri.
Efectele se văd dureros în sălile noastre de clasă și în cancelariile noastre.
Trăim tot mai fragmentat și tot mai reactiv, prinși într-un război absurd cu noi înșine și cu toți ceilalți, suntem tot mai obosiți, tot mai copleșiți de cerințe adesea contradictorii și de sarcini birocratice ce ne irosesc competența, ne simțim tot mai inadecvați și mai singuri, tot mai convinși că nu vom putea fi niciodată destul de buni și că societatea nu ne mai recunoaște rolul și contribuția la o Românie prosperă pentru noi toți.
Elevii noștri sunt, la rândul lor, tot mai debusolați, tot mai refugiați în lumi paralele mai vii, mai cu rost sau mult mai distropice. Bucuria de a învăța împreună a devenit tot mai rară în școlile noastre. Părinții, tot mai speriați și mai furioși, prinși într-un război absurd de ”salvare” a propriilor copii, ne devin ușor inamici și ne e tot mai greu să așezăm un spațiu de dialog și de colaborare productivă.
Experții care au studiat fenomenul la nivel global (pentru că da, nu doar România are astfel de dificultăți), fie că vorbim despre OCDE, CE, Banca Mondială, McKinsey sau MIT, au o explicație comună: problema nu e că nu avem cunoștințele necesare, ci că, dincolo de carențele leadershipului politic, avem și o deconectare profundă între ce gândim și cum acționăm la nivel colectiv: ”The problem is lack of political will and a knowing-doing gap: a disconnect between our collective consciousness and our collective action. This gap leads us to collectively create results that nobody wants: massive environmental destruction, societies breaking apart, and social media-induced mass separation from our deeper sources of self” (Otto Scharmer, Vertical Literacy, MIT/Presence Institute).(2)
Iar aici nu mai e vorba despre vinovății și neputințe, despre ce-ar trebui să facă alții și despre cum i-am putea repara, ci despre cum vom alege să ne creștem individual și colectiv pentru a putea accesa un nou mod de operare în lume și în profesie, capabil să ne aducă din nou împreună pentru ceva care chiar contează pentru noi toți: bunăstarea noastră comună.
Până în prezent, noi am văzut dezvoltarea profesională mai ales ca pe o adăugare de noi cunoștințe și de abilități noi. Programele de formare în și pentru educație gestionate de universități, de minister, de ONG-uri și corporații s-au concentrat aproape exclusiv pe această dezvoltare orizontală, ignorând dezvoltarea verticală (vertical transformation literacy), respectiv felul în care ne cunoaștem pe noi înșine și ne antrenăm conștient mentalitatea și capacitatea de a gândi în moduri mai complexe, mai strategice și mai sofisticate emoțional.
Teoretizată și analizată de Jane Loevinger, Robert Kegan, Bill Torbert și alții, evoluția verticală ne oferă multe răspunsuri la impasul în care ne aflăm acum. Pentru a depăși divizarea și polarizarea, neîncrederea și reactivitatea, pentru a reconstrui speranța noastră și a copiilor noștri, pentru a da un sens nou și pentru a racorda rostul profesiei noastre la un viitor mai prosper pentru noi toți, avem mare nevoie să ne reconectăm cu noi înșine și cu ceilalți.
Dacă ne-am referi doar la două dintre zonele de dezvoltare verticală, direct conectate cu profesia diadactică, ar fi de reținut că o creștere a nivelului de conștientizare de sine ar aduce cu sine o trecere graduală de la egocentrism, introspecție scăzută, război cu lumea, la curiozitate față de ceilalți, colaborare, conștientizare a tiparelor și credințelor cu potențial limitativ și a modelelor sistemice; o bună antrenare a relației cu puterea (locus control) ar susține trecerea de la exercitarea despotică a puterii asupra altora, de la convingerea că ”alții sunt de vină”, de la puterea dată de statut și ierarhie și de la credința că ”așa se face” spre stadii mai mature de gândire și acțiune, care presupun deschiderea spre dialog real, consultare, valorizarea diversității și îmbrățișarea potențialului transformator al puterii colective.
Am convingerea fermă că într-o lume care se destructurează și se reinventează sub ochii noștri, nu o nouă ”îmbunătățire”, o metodologie nouă, o lege nouă, o reformă nouă, un ministru nou ne va scoate din impas, ci curajul nostru de a ne schimba întregul mod de operare, felul în care noi gândim despre lume și acționăm ca profesioniști în educație.
Cumva, tind să cred că fiecare dintre noi știe că schimbarea de paradigmă în școlile și în comunitățile noastre va fi făcută de profesori sau nu va fi deloc. La fel cum știm că profesia didactică va arăta altfel sau, probabil, nu va mai fi deloc în era AI. Superputerea noastră n-a fost niciodată dată de statut și de felul în care guvernanții au ales să mizeze pe școală, ci a fost dată de faptul că în educație sunt încă foarte mulți oameni cărora le pasă în modul cel mai profund de copii, de calitatea procesului de învățare, de școală și de comunitățile în care activăm.
Vorbind despre cum gândește MIT schimbarea de paradigmă (The new university), Otto Scharmer se referă la 3 principii ”revoluționare”: scoaterea învățării din sala de curs, pentru a uni mintea/cunoștințele și mâna/acțiunea; activarea și conectarea la inteligența inimii, pentru a aduce pasiune și compasiune în învățare și în exersarea profesiei; cunoaștere de sine/dezvoltare verticală.
Nu pot să nu mă întreb cum s-ar dezvolta profesia didactică dacă am lua și noi în calcul aceste componente în formarea de noi profesori și poate că aceasta e o cauză pentru care chiar ar merita să ne mobilizăm.
Pentru a ne conecta însă la ”inteligența inimii” și la resursele dezvoltării verticale avem și alte căi decât cele formale. Probabil că cea mai la îndemână este să ne reîntoarcem, cu blândețe și curiozitate, unul spre celălalt. Să reîncepem să vorbim onest despre cum ne-ar fi mai bine și despre ce am putea face împreună pentru a ne fi mai bine. Despre cum am putea coagula în jurul copiilor o comunitate de învățare vie și despre cum am putea reconstrui încrederea. Despre cum am putea funcționa ca un ecosistem educațional care să ne ofere apartenență și sens atât nouă, cât și elevilor, părinților, partenerilor noștri.
Port în mine vorbele lui Margaret J. Wheatley: „putem schimba lumea dacă începem să ne ascultăm din nou”. Știu că ascultarea profundă, pornită din dorința de a înțelege perspectiva celuilalt, mai ales când e foarte diferită și când ne ”agață” emoțional, nu e deloc o misiune ușoară. Știu că orice conversație cere timp și cere antrenarea consecventă a ascultării, alături de oameni care înțeleg rostul adânc și practică alături de tine. Știu bine și cât e de provocator, dar și cât de sănătos totodată e să încetinim ritmul și să ne punem întrebări care contează pentru noi. Și nu, nu avem nevoie de aceleași răspunsuri, ci doar de aceleași întrebări, pentru că ele ne vor ajuta să găsim ce ne poate aduce din nou împreună.
Conversația la cafea, în care oferim în dar prezența noastră completă și ascultarea profundă unui coleg, unui părinte, unui elev, dialogurile deștepte din comunitățile noastre profesionale care stârnesc în noi dorința de a cerceta/observa practicile noastre didactice, de a colecta date și propune schimbări, de a planifica și implementa împreună, discuțiile oneste, la aceeași masă, de pe poziții egale, cu reprezentanți ai întregului ecosistem local (elevi, profesori, părinți, decidenți, antreprenori etc) despre ce ne dorim de la școală, despre cum putem realiza ce ne dorim, despre cum progresăm și despre obstacole, momentele de celebrare a pașilor mici, toate aceste întâmplări aparent simple ne duc de cealaltă parte a complexității. Ele restaurează încrederea și coagulează un de ce comun. Ele creează cadrul de creștere verticală pentru fiecare dintre noi. Ele generează cu adevărat transformări profunde la nivel de mentalități și mod de operare.
Poate că în vremurile astea atât de complicate, în care totul a devenit o strategie, o tehnică, un ”frame” de lucru, ne e greu să credem în puterea simplității. Poate că ne e greu să acceptăm că timpul dat pentru conversație bună, pentru reflecție și pentru gândire colectivă poate fi transformațional.
Cum ne-ar fi oare totuși dacă am avea curajul de a încerca?
Despre Mirela Ștețco
Mirela Stetco este profesorul pensionar care declară că, de s-ar mai naște de o sută de ori, tot profesor ar alege să fie.
De la elevii ei a învățat ce înseamnă un “refuz de anonimat” onest, exersat deopotrivă în școală și în centrul de tineret ProActiv, experiența alături de Teach for Romania a conectat-o cu soluțiile globale de gestionare a inechității din educație și mentorii din corporații la care a avut acces au antrenat-o în gândire strategică, leadership colectiv și managementul schimbării, iar inițierea în dezvoltare verticală și coaching a ajutat-o să vadă prin lentile multiple, fără judecată, lumea și profesia didactică.
Însă, dincolo de orice, Mirela alege să-și spună povestea și să aducă împreună oameni cărora le pasă atât de mult de cauza copiilor, încât aleg să lucreze împreună pentru binele colectiv.
Note, trimiteri bibliografice:
https://www.forbes.com/sites/kevinkruse/2025/02/03/forget-vuca-bani-is-the-new-framework-world/
https://medium.com/presencing-institute-blog/vertical-literacy-12-principles-for-reinventing-the-21st-century-university-39c2948192ee
