O delegație de specialiști români în sănătate mintală a adus la Parlamentul European o dezbatere pe care România o tot amână

Mens sana. Dar nu în România.

O delegație de specialiști români în sănătate mintală a adus la Parlamentul European o dezbatere pe care România o tot amână. Ce am spus, ce am cerut și de ce nu mai putem accepta tăcerea.

Pe 12 mai 2026, în clădirea Parlamentului European din Bruxelles, o sală nu prea mare găzduia ceva ce România rareori face cu adevărat: o discuție sinceră, documentată și fără menajamente despre sănătatea mintală. Nu ca subiect de politică publică abstractă, nu ca paranteză la un raport despre sănătate, ci ca realitate vie – a copiilor crescuți cu părinți plecați sau emoțional absenți, a adulților care se prăbușesc la locul de muncă, a specialiștilor care încearcă să îngrijească o societate fără să aibă ei înșiși un cadru legal în care să existe.

Evenimentul Breaking the Silence: Mental Health in Europe a fost organizat la invitația lui Nicu Ștefănuță, vicepreședinte al Parlamentului European, și a reunit o delegație de aproximativ treizeci de profesioniști din România – psihoterapeuți, psihologi clinicieni, cercetători, jurnaliști, avocați, experți în legislația muncii. Am venit din direcții diferite și cu idei diferite. Am ajuns, aproape fără să ne fi înțeles dinainte, la același diagnostic: România are o problemă gravă de sănătate mintală, pe care o gestionează cu instrumentele greșite, cu bani insuficienți și cu o legislație care nu există sau care există pe jumătate.

Ce urmează nu este un comunicat de presă al delegației, ci o recapitulare a ideilor pe care le-am pus pe masa, ale mele și ale colegilor, pentru că ele merită să fie auzite și acasă, nu doar la Bruxelles.

ABSENȚA DUBLĂ: COPILUL CARE ARE PĂRINȚI ȘI CREȘTE SINGUR

Am început discursul meu cu o formă de singurătate pe care nicio politică europeană nu o adresează explicit. Nu este singurătatea vârstnicului izolat, a refugiatului fără acte, ci a copilului care are familie și care totuși crește singur – pentru că părinții sunt acolo, dar nu sunt prezenți. Sau pentru că au plecat.

România are astăzi peste 3,4 milioane de cetățeni care trăiesc și muncesc în alte state membre ale Uniunii Europene. Reversul acestei cifre, cel care nu apare în nicio dezbatere europeană despre libertatea de mișcare a forței de muncă, este că între 80.000 și 200.000 de copii au cel puțin un părinte fizic absent. Îi numim, informal, „copiii Europei”. Sistemul îi numără, statistica îi înregistrează, și cam atât.

Dar absența fizică este doar jumătate din poveste. Cealaltă jumătate – și, în opinia mea, cea mai puțin înțeleasă – este absența emoțională a părintelui care rămâne acasă. Epuizat economic, modelat de un sistem care a tratat emoțiile ca slăbiciune și suprimarea lor ca supraviețuire, părintele prezent fizic nu are adesea resursele să fie prezent emoțional. La fel și profesorul care predă o materie, nu o relație. La fel și un sistem educațional care nu are niciun mecanism formal prin care să întrebe un copil: cum te simți azi?

Numesc asta indisponibilitate emoțională – o criză de sănătate mintală transmisă intergenerațional, accelerată de migrație și aproape invizibilă în statistici. Efectele ei clinice, în schimb, sunt ferm documentate. Studiul ACE (Adverse Childhood Experiences), realizat de Kaiser Permanente și CDC pe un eșantion de peste 17.000 de persoane, a demonstrat că experiențele adverse timpurii, inclusiv neglijarea emoțională, cresc semnificativ riscul de depresie, anxietate, adicții și boli cardiovasculare la vârsta adultă. Nu metaforic. Biologic. Traumele timpurii modifică arhitectura sistemului nervos.

“Un copil ale cărui emoții nu sunt validate nu învață că emoțiile sunt periculoase, ci că sunt prea mult.” – Allan Schore, UCLA – cercetări în neurobiologia atașamentului

Iar datele Organizației Mondiale a Sănătății spun că 1 din 7 adolescenți suferă de o tulburare de sănătate mintală și că jumătate din toate tulburările psihice ale adulților debutează înainte de 14 ani. Prevenția nu mai este o opțiune morală, ci o urgență de sănătate publică.

Am cerut la Bruxelles trei lucruri concrete: recunoașterea explicită a copiilor din familii transnaționale și a celor crescuți în medii cu indisponibilitate emoțională ca grup vulnerabil în Strategia Europeană pentru Sănătate Mintală; un standard european minim pentru consilierea școlară – nu orientare profesională, ci prezență emoțională sistematică – cu finanțare dedicată prin Fondul Social European Plus; și includerea competenței emoționale parentale în programele europene de sprijin pentru familii vulnerabile, ca infrastructură de sănătate publică.

Poate că cel mai puternic argument pe care l-am adus a fost cel economic, pentru că știu că în acea sală argumentele economice au greutate. James Heckman, laureat al Premiului Nobel pentru Economie, a calculat că fiecare euro investit în intervenție timpurie pentru copiii vulnerabili generează un randament de 7 până la 13% pe an, prin reducerea costurilor ulterioare în sănătate, justiție și asistență socială. România cheltuiește invers: pe criză, nu pe prevenție. Pe spitalizare, nu pe consiliere. Pe reparații, nu pe fundații.

Taxele românilor care muncesc în Germania sau în Țările de Jos finanțează sisteme de wellbeing în Vest. Între timp, sistemul de sănătate mintală din România, cel care ar trebui să aibă grijă de copiii lor, este cel mai subfinanțat din Uniunea Europeană: sub 4% din bugetul sănătății, de aproape trei ori sub media europeană. Iar în școlile din mediul rural, consilierul școlar, acolo unde există, este responsabil pentru 800 până la 1.000 de elevi. Standardul european recomandă 1 la 250.

COPIII DIVORȚURILOR: CÂND TERAPIA DEVINE CÂMP DE BĂTĂLIE

Diana Vijulie, psiholog clinician și psihoterapeut, a adus în dezbatere o realitate despre care vorbim și mai rar: copiii care pierd accesul la psihoterapie în mijlocul divorțurilor conflictuale. În 2024, România a înregistrat peste 20.000 de divorțuri, iar aproape patru din zece cupluri care se separă au cel puțin un copil. Legea prevede că pentru a iniția sau continua psihoterapia unui minor este necesar acordul ambilor părinți. În practică, Diana a văzut frecvent situații în care un părinte retrage consimțământul nu pentru că ar fi îngrijorat de calitatea terapiei, ci ca instrument de presiune în conflictul cu fostul partener. Terapia se oprește. Copilul rămâne fără sprijin tocmai în perioada în care are cea mai mare nevoie de el.

Există pârghii legale, a recunoscut ea, dar acestea adâncesc conflictul dintre adulți și transformă terapia copilului dintr-un spațiu de îngrijire într-un obiect de litigiu. Soluția propusă de Diana este simplă ca principiu și dificilă ca implementare: o lege a psihoterapiei care să definească proactiv relația terapeut-copil-familie și să creeze instrumente prin care minorul să poată beneficia de îngrijire chiar și atunci când adulții din viața sa nu se înțeleg.

Laura-Mihaela Roncu, avocat și psiholog clinician, a completat tabloul cu cifre mai dure: peste 114.000 de divorțuri și 260.000 de alte proceduri familiale înregistrate în instanțe într-o perioadă de cinci ani. Instrumentele actuale ale sistemului judiciar sunt, a spus ea, strict investigative, nu și terapeutice. Audierile și evaluările la care sunt supuși copiii devin adesea factori de retraumatizare. Propunerea ei pentru un standard european: un „scut psihologic” de stat, prin care judecătorii să poată dispune din oficiu servicii psihologice gratuite și obligatorii pentru minori pe toată durata procesului, activate automat la detectarea unor criterii de risc, precum conflicte parentale intense, durata prelungită a litigiului sau schimbări comportamentale severe.

“Părinții au dreptul la un proces echitabil. Dreptul la sănătate mintală și la o copilărie demnă aparține exclusiv copilului.” – Laura-Mihaela Roncu, avocat și psiholog clinician

BURNOUT: PETIȚIE CU 15.000 DE SEMNĂTURI ȘI O LEGE CARE TOT CADE

Ioana-Cristina Szabo, jurnalistă și coordonatoare editorială la Hacking Work, a dus la Bruxelles vocea a 15.000 de oameni care au semnat petiția #VremLegeaBurnout. România este în poziția bizară de a fi una dintre puținele țări europene care dispune deja de reglementări privind stresul occupational, dar acestea sunt incomplete, insuficient corelate instituțional și practic neaplicate. Proiectul de lege privind burnout-ul a parcurs deja un traseu legislativ penibil: prima variantă, considerată prea dură; a doua, prea slabă. Între aceste două extreme, oamenii continuă să se epuizeze, să fie abuzați la locul de muncă și să rămână fără protecție legală.

Mesajul Ioanei la Bruxelles a fost precis: nu vrem o lege scrisă în grabă sau „oricum, ceva” pentru că subiectul e sensibil. Vrem un cadru aplicabil – util pentru angajați, corect pentru angajatorii responsabili, realist de implementat de instituții. Din discuția cu Nicu Ștefănuță a reieșit o direcție concretă: includerea burnout-ului într-un raport european privind sănătatea mintală și utilizarea acestui cadru ca argument pentru legislație națională. Mai mult, finanțările europene pe zona sănătății mintale ar putea crea presiune legislativă în statele membre: dacă vrei acces la fonduri europene, ai nevoie și de legislație funcțională.

Andreea Maria Nicolae Botirca, psiholog, psihoterapeut și expert în legislația muncii, a plasat burnout-ul în contextul mai larg al sustenabilității corporative, invocând necesitatea consolidării standardelor ESRS și CSDDD la nivel european. A subliniat o distincție esențială, adesea ignorată în dezbaterile publice: profesia de psiholog și profesia de psihoterapeut sunt complementare, dar distincte din perspectivă profesională și juridică. Există standarde europene pentru psihologi, dezvoltate prin EFPA. Nu există un cadru european unitar de reglementare a psihoterapiei. Ambele absențe se resimt.

Oana-Delia Berdilă, psiholog și cercetătoare în domeniul epuizării profesionale, a argumentat că sănătatea mintală trebuie recunoscută ca o componentă strategică a sustenabilității economice europene pe termen lung, nu ca problemă individuală sau socială. Dacă finanțăm deja consecințele medicale și funcționale ale stresului cronic – boli cardiovasculare, tulburări metabolice, burnout sever – este logic, atât medical cât și economic, să investim mai devreme în prevenție și intervenție timpurie. Din cercetarea ei privind epuizarea la medicii din România a reieșit un aspect alarmant: în formele severe de burnout, omul nu mai vede limpede propria prăbușire. Prevenția nu poate depinde exclusiv de inițiativa individuală. Trebuie să devină responsabilitate instituțională.

“Prevenția nu este opusul sustenabilității economice. Prevenția este sustenabilitate economică. România nu-și mai permite să ignore sănătatea mintală.” – Oana-Delia Berdilă, psiholog și cercetătoare în burnout

ACCESUL LA SERVICII: BIROCRAȚIE, LIMITĂRI ȘI O DECONTARE CARE NU FUNCȚIONEAZĂ

Laura-Simona Ciocoiu, psihoterapeut cu 29 de ani de experiență, logoped și supervizor, a abordat o problemă concretă și zilnică: birocrația care blochează accesul la servicii psihologice prin sistemul public. În prezent, beneficiarii pierd accesul la psihoterapie decontată din cauza numărului limitat de ședințe, a condiționărilor administrative excesive și a faptului că specialiștii nu pot contracta direct cu CNAS, ci sunt dependenți de relația cu alte specialități medicale.

Propunerile ei sunt sistematice: tratarea serviciilor de sănătate mintală ca servicii de sănătate de sine stătătoare, nu ca servicii conexe actului medical; contractarea directă cu CNAS de către psihoterapeuți, psihologi clinicieni și logopezi; dreptul fiecărui cetățean asigurat la 25-30 de ședințe de psihoterapie acoperite prin asigurarea de sănătate; libertatea pacientului de a-și alege direct terapeutul, fără intermediari administrativi; colaborarea psihologilor cu medicii de familie pentru identificarea timpurie a anxietății, depresiei și altor tulburări.

Irina Rotariu, Director de îngrijiri Spitalul Clinic de Psihiatrie Gheorghe Preda din Sibiu, a adus în dezbatere o categorie profesională aproape niciodată menționată în discuțiile despre reforma sănătății mintale: asistenții medicali din spitalele de psihiatrie. Vorbind în ziua internațională a asistenților medicali, a atras atenția că aceștia sunt singurii profesioniști prezenți zi și noapte alături de pacienți și că sistemul nu le oferă nici normarea adecvată, nici formarea specializată de care au nevoie.

Un asistent medical specializat în psihiatrie nu înseamnă doar competență tehnică superioară, înseamnă capacitatea de a recunoaște timpuriu decompensarea, riscul suicidar sau efectele adverse ale medicației, de a gestiona crize și de a comunica cu pacientul și familia acestuia într-un mod care susține, nu sabotează, complianța la tratament. Specializarea există deja ca standard în Germania, Italia, Irlanda și Marea Britanie. În România, nu.

La fel de important este reversul: expunerea constantă la suferință psihică, agresivitate verbală și tentative de suicid crește semnificativ riscul de burnout în rândul personalului de îngrijire. Fără tehnici de detașare, fără cursuri de de-escaladare și contenționare, fără un plan concret de reducere a stresului ocupațional, sistemul consumă oamenii pe care se bazează. Un personal epuizat și nespecializat nu poate oferi îngrijire de calitate, indiferent câtă bunăvoință are.

Iulia Popa, psiholog și psihoterapeut cu formare în traumă, a adăugat o dimensiune adesea subestimată: stigma ca barieră sistemică. Stereotipurile nu sunt doar probleme de percepție – ele contribuie la stigmatizare, iar stigmatizarea îi face pe oameni să tacă, să se simtă rușinați și să evite să ceară ajutor. Iar asta costă: individual, social și economic. A insistat că schimbarea de politici trebuie să meargă în paralel cu schimbarea de mentalități, și că doar colaborarea dintre specialiști și factorii de decizie politică poate produce intervenții eficiente.

Alina Beldianu, psihoterapeut integrativ și psiholog clinician, a argumentat pentru o reformă structurală a modelului de îngrijire: de la spitale de psihiatrie suprasolicitate, axate pe intervenția în criză, spre centre comunitare de sănătate mintală care să susțină prevenția, intervenția timpurie, psihoeducația și reintegrarea socială. A invocat modele europene de succes – reforma Basaglia din Italia, modelul Țărilor de Jos, modelul britanic – ca surse din care România ar putea prelua și adapta.

REGLEMENTAREA PSIHOTERAPIEI: O PROFESIE FĂRĂ LEGE, ÎNTR-UN SISTEM FĂRĂ BUSOLĂ

Dacă există un numitor comun al tuturor intervențiilor de la Bruxelles, el este acesta: psihoterapia nu este reglementată ca profesie independentă în România. Și absența acestui cadru legal generează o cascadă de consecințe – pentru beneficiari, pentru profesioniști, pentru sistemul public.

Corina Levu, președinta Federației Române de Psihoterapie, a folosit metafora farului din posterul evenimentului – Breaking the Silence – pentru a descrie ce lipsește: nu bunăvoință, nu specialiști dedicați, nu bune intenții, ci claritate. Beneficiarii nu au nevoie doar de compasiune. Au nevoie de siguranța că specialistul pe care îl consultă există într-un cadru responsabil, cu standarde verificabile și cu răspundere etică. Fără o lege dedicată psihoterapiei ca profesie independentă, acel far luminează intermitent. Și navigatorii – atât specialiștii, cât și oamenii care apelează la ei – navighează în ceață.

Ramona M. Covrig, președinta Comisiei Europene de Certificare din cadrul FRP, a adus perspectiva mobilității profesionale: cu 15 ani de experiență în evaluarea și recomandarea profesioniștilor pentru certificare europeană, a constatat că dreptul la muncă al psihoterapeuților în Uniunea Europeană rămâne nesusținut din cauza diferențelor dintre legislațiile naționale și standardele profesionale, în pofida existenței Directivei 2005/36/CE privind recunoașterea calificărilor. Soluțiile propuse: crearea unui registru european comun al profesioniștilor certificați, recunoaștere automată bazată pe standarde minime armonizate, audituri periodice și mecanisme comune de monitorizare etică. Primul pas realist, a spus ea, ar fi formarea unui grup de lucru european dedicat exclusiv psihoterapiei.

Oana Maria Popescu, președinta Asociației Europene de Psihoterapie Integrativă, a formulat poate cel mai sintetic argumentul moral și politic: sănătatea mintală nu este un privilegiu. Este un drept fundamental. Lipsa unei legi dedicate psihoterapiei generează riscuri reale și măsurabile – beneficiarii nu pot identifica profesioniști competenți, psihoterapeuții lucrează în ambiguitate legislativă, iar sistemele publice nu pot integra eficient psihoterapia în sănătate, educație și servicii sociale. România are nevoie de o lege modernă, de un organism independent de reglementare și de standarde clare privind formarea, acreditarea și etica profesională.

Andrada-Elena Stan, psiholog clinician și cercetător la Institutul Național de Gerontologie și Geriatrie „Ana Aslan”, a completat imaginea prin perspectiva profesionistului care încearcă să funcționeze în acest sistem: lipsa comunicării reale cu structurile de reprezentare profesională, costurile mari ale parcursului profesional, insuficiența locurilor de muncă în funcții publice, obstacolele în recunoașterea diplomelor, voluntariatul cu populații vulnerabile care nu este recunoscut ca vechime profesională, absența tinerilor din structurile de conducere. Un sistem care nu are grijă de proprii săi specialiști nu poate, pe termen lung, să aibă grijă nici de beneficiari.

CE URMEAZĂ – ȘI CE LIPSEȘTE ÎNCĂ DIN ACEASTĂ ECUAȚIE

Vizita de la Bruxelles nu a produs legi. Nu era rolul ei. A produs ceva mai rar și, uneori, mai valoros: un spațiu în care oamenii care lucrează zilnic cu suferința psihologică – a copiilor, a adulților, a profesioniștilor înșiși – au vorbit față în față cu un factor de decizie politic european care a ales, deliberat, să asculte.

Nicu Ștefănuță, cel care a creat acest spațiu, nu este un politician care trece subiectul pe o agendă electorală. El este inițiatorul proiectului Terapie#30 – un demers de normalizare, destigmatizare și acces concret la psihoterapie decontată prin sistemul public de sănătate. Oana-Delia Berdilă a numit-o „un prim pas esențial.” Eu l-aș numi un semnal că lucrurile se pot mișca dacă există voință.

Ceea ce am adus la Bruxelles nu a fost o agendă unitară. A fost o realitate fragmentată și reală, adusă de oameni care o trăiesc profesional în fiecare zi. Copiii invizibili ai migrației sau ai indisponibilității emoționale a părinților, profesorii și medicii neocoliți de burnout, adulții care se prăbușesc la birou, familiile destrămate în care copilul plătește prețul conflictului, specialiștii care încearcă să construiască pe un teren fără fundație legislativă.

România cheltuiește pe criză. Așteptăm să se rupă ceva pentru a repara, în loc să construim ca să nu se rupă. Datele sunt clare, argumentele economice există, modelele bune pot fi importate. Ce lipsește nu este cunoașterea, este decizia politică de a trata sănătatea mintală cu aceeași seriozitate cu care tratăm sănătatea fizică. Sau, cum spunea Corina Levu, de a lua în serios și partea de mens din mens sana in corpore sano.

Am închis discursul de la Bruxelles cu o idee pe care o repet și aici, pentru că mi se pare că rezumă tot ceea ce am vrut să spunem:

Cel mai singur copil nu este cel căruia îi lipsesc resursele materiale, ci cel care nu a fost niciodată cu adevărat văzut de un adult. Europa poate continua să măsoare succesul în PIB transferat și în cifre de creștere. Sau poate începe să se întrebe câți dintre copiii care au crescut în umbra acestor succese vor fi adulți capabili să construiască ceva. Nu cerem perfecțiune. Cerem prezență. Iar prezența, spre deosebire de perfecțiune, poate fi finanțată.