Mirela Ștețco: „Vă scriu cu sfială, dar și cu încrederea că suntem pregătiți să răzbim la lumină. Doar că nu putem răzbi decât împreună.”

Vă scriu cu sfială, dar și cu încrederea că suntem pregătiți să răzbim la lumină. Doar că nu putem răzbi decât împreună.

Sursa: aici.

Sunt doar un profesor, dar unul atât de îndrăgostit de această profesie, încât, de m-aș mai naște de o mie de ori, știu bine că tot asta aș alege să fiu și să fac și nu cred că m-ar putea bucura ceva mai mult decât să văd cum cariera didactică se reinventează și își recuperează demnitatea pe care o merită.

Ca profesor, am trecut prin regimul comunist, printr-o nesfârșită tranziție și prin valuri nesfârșite de reforme. Niciuna dusă până la capăt. Niciuna cu rezultate cu adevărat bune pentru fiecare copil din școlile noastre. Ce am auzit cel mai des a fost că ”nu suntem încă pregătiți”, că sistemul nu poate primi o reformă curajoasă”. S-a vorbit mult despre ”rezistența la schimbare”, despre felul în care profesorii au blocat succesiv reforme necesare: planuri-cadru pentru liceu, trecerea clasei a IX-a de la liceu la gimnaziu, profesionalizarea managementului școlar și lista poate continua.

Și da, exact așa s-a întâmplat.

Iar eu am fost unul dintre aceia care a luptat împotriva reformei curriculare începute prin 2010. Și port cu mine această grea povară, pentru că, acum știu bine, sunt și eu unul dintre responsabilii pentru analfabetismul funcțional al adulților semnificativi (inclusiv cadre didactice) din viața copiilor noștri și al elevilor pe care îi avem azi în școli.

M-am întrebat cum a fost cu putință să nu văd?

Cred fără limite în potențialul tinerilor, iubesc profesia, am învățat continuu.

De unde orbirea?

Acum știu bine ce m-ar fi ajutat atunci și tind să cred că lecțiile mele sunt destul de apropiate de ale altor colegi, așa că îndrăznesc să vă rog ca, în acest moment de reconstrucție, înainte de a lua o decizie referitoare la planurile-cadru și la celelalte etape dintr-o reformă curriculară atât de ambițioasă și de necesară, să vă puneți 3 întrebări simple:

Cum putem deveni parteneri de schimbare, menținând un dialog onest despre de ce-ul reformei, despre temerile legitime ale celor care compun ecosistemul educațional (elevi, profesori, părinți, autorități locale, ONG-uri, mediu de business implicat în educație), despre rezultate de etapă și despre potențiale modificări de curs?

Cum putem crește gradual și cum putem susține autonomia profesorilor și a școlilor, oferind opțiuni și o structură de sprijin utilă, onorând astfel nivelul diferit de senioritate profesională, de curaj și de capacitate de înțelegere și de implementare a unei reforme profunde?

Cum putem asigura un cadru just, echitabil, de exercitare a profesiei, încurajând munca onestă, performanța reală, angajamentul profesional, responsabilitatea pentru rezultat?

E multă frică, multă vinovăție și învinovățire acum în sistem. Dar e și multă înțelegere a nevoii de schimbare. Doar că se dorește o schimbare ancorată într-o ambiție de țară, cu o direcție clară pentru toți, cu un cadru corect și predictibil de implementare, bazat pe înțelegerea temerilor legitime și a aspirațiilor profesionale firești.

Noi am început să construim activ partea noastră din binele colectiv pe care îl dorim.

Împreună cu ONG-uri și cu mediul de business, având aproape experți internaționali și uneori și din mediul nostru universitar, ne-am organizat în comunități profesionale puternice, am învățat cum putem face pregătirea de tip remedial (alfabetizare funcțională, numerație) astfel încât să recuperăm decalaje de 2-3 ani în unul singur. Am învățat unii de la alții. Am descoperit că avem resurse, că nu suntem singuri și că putem contribui onest la formarea unui absolvent care să devină, așa cum spunea dl. ministru Daniel David, ”bun specialist, bun cetățean, om mulțumit de propria viață, echilibrat psihologic” (excelentă esențializare a Prolilului absolventului).

Pentru a răzbi însă cu adevărat la lumină, avem mare nevoie să devenim parteneri de schimbare. Să ne onorați profesionalismul crescând descentralizarea, autonomia și nivelul de curaj.

Nu întâmplător am ales să vă transmit aceste gânduri în preajma zilei de 5 iunie, dată care nu marchează doar ”Ziua Învățătorului, ci și ziua lui Gheorghe Lazăr, întemeietorul învățământului modern românesc, cărturarul care a îndrăznit pentru noi toți să înființeze prima școală cu predare în limba română.

Îndrăznesc să cred că acum e momentul cel mai potrivit pentru un nou nivel de ambiție și de solidarizare în lumea educației. Parafrazându-l pe Michelangelo, aș spune că a venit vremea să nu mai țintim prea jos și să reușim, ci să țintim curajos, chiar cu riscul de a nu reuși imediat, dar de a învăța din proces și de a simți că putem fi puternici împreună.

Cu multă încredere că puterea leadershipului nostru colectiv va sluji în cel mai bun mod cu putință creșterea copiilor și a nepoților noștri și că veți îndrăzni decizii curajoase, un profesor.

Sursa: aici, autor text Mirela Ștețco.