Un astfel de argument putea fi exprimat înainte de decembrie 1997, când majoritatea ţărilor de pe glob au recunoscut problemele cauzate de schimbările climatice şi au încearcat să se pună de acord asupra unor măsuri de reducere a emisiilor de carbon. Sau, pentru cei care își bazează deciziile pe factori economici, un astfel de argument putea să fie învocat înainte de raportul Stern din 2006. Celebrul economist Nicholas Stern concluziona atunci, în acest raport de 700 de pagini comandat de guvernul Regatului Unit, că lipsa de acțiune sau amânările noastre în domeniul mediului ne vor costa mult mai scump cu fiecare secundă pierdută. Dacă luăm democraţia ca etalon şi măsurăm problemele prin implicarea cetăţenilor, atunci argumentul noutăţii putea fi folosit până în 2007, când Al Gore primea premiul Nobel pentru Pace pentru filmul care a reuşit să propulseze tema mediului în centrul dezbaterilor sociale, activând milioane de oameni.

Şi totuşi, în 2014, după zeci de ani de dezbateri, legi şi efecte resimţite de toată societatea, de fiecare dată când vorbim despre mediu parcă aducem în discuţie un subiect total nou, necunoscut, chiar uşor mistic. Planificăm politica în domeniul industriei şi economiei uitând mediul, proiectăm drumuri, case şi oraşe neluând în seamă mediul şi exploatăm resurse gândindu-ne la acum şi uitând de mai târziu.

De exemplu, în 2014, după ce am avut o perioadă de 7 ani în care am putut testa variante de alocare și de utilizare a fondurilor europene, monitorizând și impactul lor asupra economiei, mediului şi societăţii noastre, ne comportăm de parcă am descoperit ceva nou. Uităm de învăţături, uităm de problemele reale de pe teren şi facem demersuri doar pentru ca planul cincinal să arate bine pe foi. Pe hârtie pădurile cresc, deşi în realitate sunt critic subfinanţate şi nu se întrezăreşte nicio schimbare pentru perioada 2014-2020. În declaraţii avem prea mulţi urşi şi o faună de invidiat, iar miile de baraje ne ajută să avem o agricultură performantă şi să oprim inundaţiile, însă pe teren biodiversitatea scade alarmant, în timp ce inundaţiile apar periodic, ba chiar se înmulţesc.

Deşi suferim la toate capitolele, ţara noastră are nevoie de un singur lucru ca indicatorii să se îmbunătăţească în toate domeniile: planificare strategică. Şi asta abia după ce recunoaştem că economia poate să crească mână în mână cu natura.

În 2014 avem toate instrumentele ca să putem construi autostrăzi pentru oameni, fără ca acestea să aibă un impact negativ asupra animalelor. Sau să avem o politică pentru bazinele hidrografice care foloseşte reconstrucţia ecologică ca instrument de control al inundaţiilor, generând totodată venituri pentru comunitatea locală prin îmbunătăţirea pescuitului şi a agriculturii, şi nu prin încercarea de a controla râurile cu lucrări şi baraje.

Ca să putem construi lumea în care oamenii trăiesc în armonie cu natura, trebuie să uităm de paradigma învechită ori-ori și să ne concentrăm pe şi-şi. O economie sănătoasă nu poate să fie construită fără asigurarea resurselor, fără respectarea echilibrului din natură. Clădirea acestei armonii necesită mai multă muncă, planificare şi răbdare ca dezvoltarea economiei de piaţă clasice, însă beneficiile durează pe termen nedeterminat.

Magor Csibi
Director WWF-România