OPINIE: Transferăm în zona așa-zis-ului “patriotism” o chestiune care ține de fapt de respectul pe care merită să-l acordăm profesiei didactice

Ca să intru la facultate am tras din greu.

Erau doar 25 de locuri, 3 rezervate de băieți TR-iști, aproape 9 pe loc, fără șansa de a te înscrie la altă facultate.

Am început în forță, ca student 10-cist. Genul ăla care merge la mărire

Ca profesor, am trăit inițial cumva dihotomic: școala era despre română, iar acasă era despre cum să salvez niște copii de la abuzul din propria familie (cum le asigur hrană, haine, acces la banchet, spațiu și sprijin pentru studiu).

Totul s-a schimbat însă când am început să văd că școala e despre și pentru copii. Despre cum pot eu, prin materia pe care o predau, să le așez traiectoria pe un curs schimbat măcar cu un grad.

De atunci am început să văd potențialul uriaș din copii și să construim împreună un cadru în care și alți copii să creadă. Inutil să mai spun, niciodată n-am avut rezultate mai bune cu româna mea

Cu toate acestea, cu 25 de ani în urmă, n-am înțeles deloc că se pregătea ceva foarte bun pentru ei. Si, cine știe, poate și pentru mine.

Și n-am înțeles nu pentru că nu îmi păsa de copii, ci pentru că eu mă aflam în riscul de a pierde cadrul de siguranță (nu de bine, ci de familiaritate) care mă lăsa să acționez. Era vorba, desigur, de siguranta pe post și de stabilitatea financiară, așa cum o știam eu atunci. Poate ajută să spun că purtam deja în mine toată povara unor navete aberante (plecat dimineața la 6, cu mașina poștei, întors seara, pe la 10, cu autobuzul minerilor), a unor toamne de coșmar cu aprobări de detașare despre care nu știam dacă se vor întâmpla, cu ședințe publice în care era despre vechime și pile, nu despre performanță pe rol, cu replici de genul “sunt locuri de muncă în agricultură și minierit dacă nu-ți convine”, cu doi copii mici, dintre care unul cu provocări de sănătate.

Iată de ce, chiar înțeleg profund temerile colegilor mei, practicieni mulți dintre ei, care au nevoie să înțeleagă cum ar putea funcționa diferit lucrurile. Care au nevoie să știe cum vor fi sprijiniți pentru a avea siguranța de care ai nevoie pentru a nu mai lupta pentru supraviețuire și pentru a te putea dedica real copiilor.

Recunosc, mă sperie grozav felul în care se confiscă politic această îngrijorare firească a colegilor care se tem că vor avea mai puține ore, că vor face navete complicate, că vor alerga între școli în loc să le fie aproape copiilor.

Transferăm în zona așa-zis-ului “patriotism” o chestiune care ține de fapt de respectul pe care merită să-l acordăm profesiei didactice.

Este evident că o oră în plus la istorie sau latină, ori o disciplină inclusă în trunchiul comun doar pentru că e considerată a fi mai importantă decât alta, nu ne va ajuta să avem elevi mai patrioți. Nici cu niște valori asumate, vizibile la nivel de comportamente sociale și civism.

Iată de ce îndrăznesc să sper că, în urma consultărilor publice pe planurile-cadru, vom duce atenția de la numărul de ore și “statutul” unor discipline (care nu sprijină real elevii și felul în care îi pregătim) spre felul în care ministerul își poate asuma autentic și responsabil un sprijin real pentru implementarea sănătoasă a acestor schimbări atât de necesare: sprijin pentru directori, prin modele de organizare posibile, ușor de customizat, sprijin pentru profesori, prin căi rapide, accesibile (poate chiar gratuite), pentru dublă specializare, pentru conversie, pentru specializare.

O variantă e să strigăm în piață, cu vuvuzele, fluturând ostentativ steaguri și ținând discursuri sforăitoare despre daci, patrie, popor, credință.

O altă variantă este să strângem rândurile pentru un construct inovativ, funcțional, care să ofere un cadru onest de creștere deopotrivă pentru elevi și pentru profesori. Eu sigur voi face tot ce depinde de mine pentru a onora esența profesiei noastre: dialogul constructiv pentru binele comun.