318
Autor text: Fabiola Hosu. Textul a fost publicat inițial aici și apoi l-am preluat cu acordul autorului în contextul conversațiilor din spațiul public despre planurile cadru din educație în România, februarie 2025.
Ministerul Educației și rolul său în toată tevatura cu planurile-cadru.
“Liderii mai puțin buni stabilesc CINE are dreptate. Liderii buni fac CE e bine.”
Planurile-cadru nu sunt doar o discuție despre câte ore are fiecare disciplină, ci despre ce fel de sistem educațional vrem să construim. Iar în mijlocul acestei dezbateri, Ministerul Educației este prins într-o poziție ingrată: pe cine mulțumește și pe cine supără?
De ani de zile, profesorii cer predictibilitate și autonomie, iar directorii își doresc siguranță în organizarea școlii. Dar adevărul este că nu există încredere în sistem, iar acest lucru se vede clar în felul în care reacționează fiecare actor implicat:
Profesorii vor ca Ministerul să le garanteze numărul de ore, pentru că nu au încredere că elevii/directorii vor prioritiza disciplina lor.
Directorii vor reguli stricte, pentru că nu au încredere în profesorii lor că vor preda ce trebuie, ci doar că vor umple orare/catedre.
Ministerul simte presiunea tuturor și, dacă va încearca să împace pe toată lumea, acest demers va fi fără succes.
Ne aflăm într-un cerc vicios al neîncrederii, iar orice reformă care nu adresează această problemă fundamentală va eșua. Dacă vrem un sistem educațional funcțional, Ministerul nu ar trebui să fie doar un arbitru care împarte orele între discipline, ci un catalizator al schimbării, un furnizor de resurse și soluții, nu doar de reguli și restricții.
