365
Autor text: Monica Diaconu. Textul a fost publicat inițial aici și apoi l-am preluat cu acordul autorului în contextul conversațiilor din spațiul public despre planurile cadru din educație în România, februarie 2025.
Mă gândesc că trăim, nu doar în România, ci în lume în general, o redefinire (sau o revenire la definire) a rolului educației oferite populației unei țări. Dintr-o dată nu mai știm contractul pe care funcționează educația ca serviciu oferit copiilor, părinților, umanității și ne înrolăm cu pieptul gol în armata care să producă cetățenii perfecți.
Când mi s-a spus la Facultatea de Științele Educației acum 10 ani că eu, ca profesor, sunt „implementator al curriculum-ului național”, am înghițit în sec și mi-am adus aminte de străbunica și bunicii mei care mi-au arătat ce înseamnă să fii profesor și să iubești potențialul copiilor, să lupți pentru a-i vedea auto-depășindu-se, să te bucuri de felul în care educația i-a ajutat să își depășească condiția socială în care au fost născuți.
Dragi profesori, știu că mulți dintre voi înțelegeți contractul nevăzut pe care îl avem cu fiecare copil și vă dați seama că, fără să-i avem pe tineri și pe copii în școală, cu trupul și cu sufletul, meseria noastră nu are sens.
