ULTRA-ALERGĂTOARELE – MONALISA PURUHNIUC

0

Autor invitat: Ana Baran

Prin anii ’70-’80, ultrarunning-ul cunoaste o popularitate crescuta in randurile atletilor din toata lumea. Apoi, trece printr-o perioada de stagnare pana acum cativa ani cand devine unul dintre sporturile in ascensiune.

Daca ar fi sa vin cu o explicatie, aceasta ar fi ca majoritatea initiatilor sunt atrasi de provocarile pe care le lanseaza acest sport impreuna cu extremele sale. Traim intr-o lume aflata in continua schimbare, in care aceasta face parte din constanta vietii de zi cu zi. Ultrarunning-ul isi rezerva recompensele pentru cei care au radbarea sa lucreze cu obiective pe termen lung si sunt dispusi sa tina pasul cu transformarile prin care vor trece.

Am fost intrebata, de curand, de ce sunt pasionata de ultrarunning, daca nu cumva caut durerea din spatele sau (as zice chiar din esenta sa) si daca e necesara in vreun fel?

Raspunsul meu, deloc vag, nu m-a suprins, desi nu mi-am mai pus intrebari de genul: „Nu stiu daca este necesara. Dar daca ar fi fost sa practic skydiving sau orice alt tip de sport extrem, care sa-mi solicite mintea si sa ma atraga afara, constant, din zona mea de confort, tot in felul acesta, l-as fi explorat. Durerea este inevitabila, atunci cand spiritul de aventura te invinge, cand stii ca nu mai poti sa dai inapoi, deoarece esti manat in permanenta de el.”

Pe parcursul realizarii acestui material, imi pierdusem de cateva ori „sirul gandurilor”, pentru ca aveam sa cunosc experiente extraordinare de initiere in ultrarunning si pe care nu aveam cum sa le redau altfel, decat in felul acesta. Am revenit insa, acolo de unde pornisem si anume din dorinta de a promova practicarea acestui sport, inspirata fiind sa expun cat mai multe astfel de experiente.
Intrebarile au ramas aceleasi. Cum au inceput sa alerge? Ce le-a determinat sa parcurga aceste distante?

Afla din interviurile ultra-alergatoarelor, care au initiat propriul lor drum de autocunoastere prin sport, dar si de doza lor de ambitie, curaj si pasiune.

Adriana Istrate, Diana Amza, Elena Fodor, Florina Florian, Gabriela Nitulescu, Ioana Molnar Diaconu, Liliana-Maria Danci, Liana Buzea, Mihaela Ionela Puiu, Monalisa Puruhunciuc, Maria Rus, Oana Solomon, Oana Serban.

—————

MONALISA PURUHNIUC, 19 ani
monalisa

Care este cea mai lunga distanta parcursa de tine pana acum?
Cea mai lungă distanță parcursă de mine este cea de 63 km în cadrul Transmaraton 2014, proba de ultra cu diferență de nivel 3140+.

De cand ai inceput sa alergi si cum ai facut trecerea la distante lungi?
Am început să alerg împinsă de niște frustrări legate de starea de sănătate pe care o avem pe la 17 ani. Îmi amintesc că era o iarnă cum nu mai fusese de mult la capitolul zăpezi și frig și eu mă chinuiam cu niște picioare care nu mai reacționau la nimic având în minte și nu numai (cred că în fiecare parte a corpului) o idee de a schimba totul. Și așa a fost! În câteva luni mi-am schimbat stilul de viață, cercurile de prieteni, planurile de viitor; tot, absolut tot. Aproape că nu se mai găsea nicio parte din ceea ce fusesem.

Nu sunt ferm convinsă dacă doar starea de sănătate mi-a schimbat perspectiva, dar sigur a fost un aspect care mă măcina de dimineată până în seară în interior.

Îmi amintesc că prima dată când m-am înscris la o competiție de alergare am făcut-o într-o noapte în care calmantele nu prea își făcuseră efectul, cred că devenisem imună într-o oarecare măsură, mai ales că doza creștea de la o zi la alta. Mă înscrisesem la tombola Transmaraton la o probă de semi. Eram super entuziasmată, dar și speriată. Știam că pot și mai ales voiam să pot, dar vorba unui amic de-al meu ”Fain să vrei!”…dar ce mă fac cu antrenamentele. Nu am fost extrasă la vremea aceea la tombolă, dar îmi doream atât de mult să particip încât am făcut tot ce am putut pentru asta, și astfel am devenit fundraiser pentru Hospice. În toamna lui 2013 am alergat cea mai grea cursă din viața mea. Spun cea mai grea pentru că eu eram o persoană extraordinar de comodă, crescută în zona de confort și chiar mulțumită de asta. Dar confortul distruge caractere și mă bucur că am fugit din zona aia. A fost greu la vremea aceea pentru că atunci când nu ai experiență nu planifici cursa, nu o vizualizezi, nu știi cum să te porți când nu îți mai simți plămânii. Efectiv te duci la cursă și începi să alergi și în foarte scurt timp îți dai seama că nu faci față. Eu așa am pățit și a fost cumplit. A fost atât de grea lupta cu psihicul. Cred că aveam un flux de 10 motive pe secundă să renunț. Faptul că aveam o motivație întrinsecă să termin cursa aia a fost de real folos. Practic aceea a fost cea mai mare barieră peste care nu m-am simțit vreodată capabilă să trec. Dar am trecut!
Și de aici cred că e mai frumoasă povestea. Sportul a început să devină obicei și chiar stil de viață. Stăteam seara în pat și mă gândeam la ce competiție să mă mai înscriu. Exista un entuziasm care mă făcea să zâmbesc și să îmi tot pun în calendar încă o competiție. Nu îndrăzneam foarte mult. Am alergat câteva competiții montane, apoi m-am dat cu bicicleta pe la câte un maraton și încercam să am cât mai multe zile active pentru că îmi făcea bine și cred că undeva în mintea mea îmi imaginam curse mult mai grele și mai frumoase.

Prin urmare, nu a trecut mult timp și am îndrăznit să mă înscriu la un ultramaraton. Cred că am avut un pic cam mult tupeu pentru așa cursă.

Primul meu ultramaraton (și cu siguranță nu ultimul), m-a făcut să îmi dau seama că suntem niște făpturi minunate și că o idee te poate duce la moarte sau te poate face să trăiești cu adevărat, și mai ales…te poate face să răzbești în cele mai grele momente din viață dacă faci un scop din asta.
Așa am terminat un ultramaraton psihic. Fizic am fost mai mult decât terminată. Am regretat nespus că nu făcusem antrenamente serioase și că am forțat limitele. Pe momet am regretat. Acum nu mai am regretul acesta, pentru că acela a fost un moment în care am văzut cum funcționez. Mi-am dat seama că alergatul nu e doar un sport. În acel ultra am fost eu cu mine și a fost o modalitate de autocunoaștere pe care nu o testasem.

Am renunțat pentru o perioadă la competițiile sportive pentru că era nepotrivit ce făceam. Nu cred că eram un exemplu bun. Nu e bine să transmiți celor care vor să participe la competiții de ultra fără antrenament pentru că poate fi un real pericol. Prin urmare m-am apucat și eu de antrenamente serioase și reale și abia de acum mă gândesc la ce aș putea participa anul acesta.

Cum te antrenezi si care este motto-ul tau in viata sportiva?
Fir-ar! Nu sunt o alergătoare potrivită să vorbesc despre antrenamente. Antrenamentele mele nu prea au legătură cu condiția fizică. Sunt mereu legate de sufletul meu. Prin urmare, ceea ce simt, transpun în ritmul de alergare. Motto-ul meu: ”Paradise, no exit!”

Ce cursa ai planificata pe viitor?

Sunt încă în momentul în care verific calendarul de competiții sportive în așa fel încât fiecare competiție să fie doar un antrenament pentru următoarea.

Despre autor

avatar

Bun venit pe platforma de informație și educație pozitivă, RomâniaPozitivă.ro! Avem pentru tine peste 20 000 de exemple de Bine despre România de la peste 20 de autori și colaboratori încă din 2006. La acest cont de autor o să publicăm articole, comunicate de presă, opinii și imagini pe care le primim de la colaboratori și parteneri, dar selectăm acele informații care se potrivesc cu ceea ce dorim să promovăm pe platforma noastră. 10 ani De Bine despre România.

Comentează