ULTRA-ALERGĂTOARELE – MIHAELA IONELA PUIU: „De obicei, când alerg am un mare zâmbet pe față”

0

Despre ultra-alergatoare II
Episodul 9 – MIHAELA IONELA PUIU, 30 de ani

Autor invitat: Ana Baran

Prin anii ’70-’80, ultrarunning-ul cunoaste o popularitate crescuta in randurile atletilor din toata lumea. Apoi, trece printr-o perioada de stagnare pana acum cativa ani cand devine unul dintre sporturile in ascensiune.
Daca ar fi sa vin cu o explicatie, aceasta ar fi ca majoritatea initiatilor sunt atrasi de provocarile pe care le lanseaza acest sport impreuna cu extremele sale. Traim intr-o lume aflata in continua schimbare, in care aceasta face parte din constanta vietii de zi cu zi. Ultrarunning-ul isi rezerva recompensele pentru cei care au radbarea sa lucreze cu obiective pe termen lung si sunt dispusi sa tina pasul cu transformarile prin care vor trece.
Am fost intrebata, de curand, de ce sunt pasionata de ultrarunning, daca nu cumva caut durerea din spatele sau (as zice chiar din esenta sa) si daca e necesara in vreun fel?
Raspunsul meu, deloc vag, nu m-a suprins, desi nu mi-am mai pus intrebari de genul: „Nu stiu daca este necesara. Dar daca ar fi fost sa practic skydiving sau orice alt tip de sport extrem, care sa-mi solicite mintea si sa ma atraga afara, constant, din zona mea de confort, tot in felul acesta, l-as fi explorat. Durerea este inevitabila, atunci cand spiritul de aventura te invinge, cand stii ca nu mai poti sa dai inapoi, deoarece esti manat in permanenta de el.”

Pe parcursul realizarii acestui material, imi pierdusem de cateva ori „sirul gandurilor”, pentru ca aveam sa cunosc experiente extraordinare de initiere in ultrarunning si pe care nu aveam cum sa le redau altfel, decat in felul acesta. Am revenit insa, acolo de unde pornisem si anume din dorinta de a promova practicarea acestui sport, inspirata fiind sa expun cat mai multe astfel de experiente.
Intrebarile au ramas aceleasi. Cum au inceput sa alerge? Ce le-a determinat sa parcurga aceste distante?
Afla din interviurile ultra-alergatoarelor, care au initiat propriul lor drum de autocunoastere prin sport, dar si de doza lor de ambitie, curaj si pasiune.

Adriana Istrate, Diana Amza, Elena Fodor, Florina Florian, Gabriela Nitulescu, Ioana Molnar Diaconu, Liliana-Maria Danci, Liana Buzea, Mihaela Ionela Puiu, Monalisa Puruhunciuc, Maria Rus, Oana Solomon, Oana Serban.
Autor invitat: Ana Baran

MIHAELA IONELA PUIU, 30 de ani

puiu

Foto: Ecomarathon

Care este cea mai lunga distanta parcursa de tine pana acum?

90 km la ultramaratonul Bucegi 7500 din 2013.
De cand ai inceput sa alergi si cum ai facut trecerea la distante lungi?

Am inceput sa alerg in anul 2009. Cu un an in urma auzisem de MPC (Maraton Piatra Craiului) iar ideea mi s-a lipit de suflet si nu mi-a mai dat pace. Concursurile de trail running sunt o punte intre alergatori si muntomani: cei care obisnuiau sa alerge in oras ajung sa descopere muntele iar cei care hoinareau prin munti descopera bucuria alergatului. Eu fac parte din cea de-a doua categorie, am venit de pe munte la alergatul in parc. Nu mai alergasem pana atunci si am apucat cu pasi de furnica, descoperind in timp pe propria piele diverse greseli. Nu pot uita primul meu maraton, in Piatra Craiului: pe langa lipsa de antrenament si de experienta nu aveam nici echipament, m-am prezentat la start ca pentru o drumetie de o zi pe munte (in bocanci de 3 sezoane, cu rucsac de 30L din care nu lipsea nimic). Va puteti inchipui ca mi-a fost teribil de greu, mi-a luat 8 ore si ceva sa termin traseul; la final eram ca dupa razboi obosita si cu noroi pana-n cap, dar nespus de fericita si cu revelatia ca asta vreau sa fac toata viata, cat m-or tine picioarele. M-am molipsit de aceasta pasiune si am cautat sa descopar noi trasee in alergare, insa o noua nebunie staruia: 7500, un ultramaraton cu diferenta mare de nivel, deci exact ce i se potriveste unui om al muntelui. Dorinta nu s-a lasat usor implinita desi incercam in fiecare an: ori se destrama echipa, ori se iveau probleme de sanatate, am si abandonat intr-un an. Abia in vara lui 2013 s-au aliniat planetele. Deci trecerea de la maraton la ultra s-a petrecut cand a vrut soarta.

Cum te antrenezi si care este motto-ul tau in viata sportiva?

Cu siguranta, nu sunt un model in ceea ce priveste antrenamentul, alerg destul de haotic, cand si pe unde apuc. Nu urmez programe de antrenament si nu stau cu ochii pe ceas. Fiecare iesire la alergat este si pentru trup si pentru suflet, lucru valabil atat in parc cat si la concurs. De obicei, cand alerg am un mare zambet pe fata. 🙂 As putea spune ca motto-ul meu este „Just enjoy the ride”. Totusi, sunt departe de a spune ca fac performanta in domeniu, deci, imi permit luxul de a fi dezordonata sau de a renunta la alergat pentru alte pasiuni, cum ar fi escalada, bicicleta, inot, drumetii montane, ski.

Ce cursa ai planificata pe viitor?

Deocamdata, nu am nimic planificat, imi doresc sa fiu sanatoasa si spre toamna sper sa pot lua parte la un concurs de alergare pe munte. Nu ma atrag alergarile pe asfalt, deci nu am in plan decat curse in natura.

Autor invitat: Ana Baran

Despre autor

avatar

Bun venit pe platforma de informație și educație pozitivă, RomâniaPozitivă.ro! Avem pentru tine peste 20 000 de exemple de Bine despre România de la peste 20 de autori și colaboratori încă din 2006. La acest cont de autor o să publicăm articole, comunicate de presă, opinii și imagini pe care le primim de la colaboratori și parteneri, dar selectăm acele informații care se potrivesc cu ceea ce dorim să promovăm pe platforma noastră. 10 ani De Bine despre România.

Comentează