POVESTE & FOTO: Cu parintii in India :)

0

autor text Iunia Pasca, invitata la rubrica Dreptul la Cuvant

poza 1

“Eu nu ma deplasez jumatate de lume pentru doua saptamani”, a declarat categoric tata atunci cand am inceput negocierile de venire a lui si a mamei aici, in India, unde locuiesc momentan. Avand in vedere ca atunci cand le-am spus pentru prima data parintilor ca vreau sa vin in India replica lui tata a fost “Am cunoscut un om care a umblat prin intreaga lume si a zis ca singurul loc mai murdar decat India e Pakistan”, decizia lui m-a suprins. Si bucurat in acelasi timp.

Locuiesc in Mumbai, si pentru a ma incadra in peisaj, am menajera. Nu sta cu mine, si nu vine in fiecare zi, precum e “regula” aici, ci de trei ori pe saptamana. Face curat, mancare si imi spala hainele. Cu mana.

Tot pentru a ma incadra in peisaj (si pentru ca nu am fier de calcat), imi trimit hainele la calcat in blocul de langa, la un nene calcator de haine. Ma costa 5 rupii pe bucata (aprox 30 de bani). I le las dimineata la portar, el il cheama pe nenea, care le ia si le aduce inapoi seara, iar eu le colectez tot de la portar.

A doua zi dupa ce ajunge tata, ma intorc seara acasa. “Rampal, ironing?” (Prescurtare pentru “Rampal, mi-au venit hainele de la calcat?”). Rampal e portarul meu, omul meu preferat pe aici, si vorbeste engleza cam cat vorbesc eu hindi, dar ne intelegem de minune. Rampal se uita la mine bucuros: “Nahi, upper, father” (“Nu, sus, tata”. Cu alte cuvinte “Nu sunt cu mine hainele tale calcate, ci sus, la tatal tau”).

Ajung sus. “Tatuca, ai fost jos sa-mi iei hainele?”

“Nu, le-a adus el, Georgica.”

“Adica Rampal?”

“Da da, el”.

“Pai si cu ce l-ai platit, ca ti-am lasat bani doar de mie.”

“Pai da, cu aia.”

“Si cat a fost?”

“35 de Rupii.”

“Si i-ai dat 1000 de rupii pentru 35 de rupii?”

“Da.”

“Si n-a lesinat?” (Pentru unii oameni 1000 Rp e jumatate din salariul lunar).

“A facut ochii cam mari, a zis ceva in hindi si a plecat… Si s-a intors dupa o vreme cu restul. Mi-a dat astia (arata spre un teanc gros de bani pe masa) si patru monede, si a zis “One rupia not coming” (O rupie nu vine).

Am ras cu lacrimi. De asta il iubesc pe Rampal.

A doua zi urma sa vina menajera.

Ii spun lui tatuca “Vezi ca Jasinhta nu vorbeste deloc engleza, dar precis va intelegeti voi cumva. Spune-i sa gateasca legumele pe care le-am cumparat ieri de la piata”.

Ajung seara inapoi acasa.

“Ti-a venit Frosina”, ma intampina tata.

“Adica Jasinhta”.

“Da da, ea. Dar n-a gatit.”

“Pai de ce?”

“Pai i-am aratat frunzele (varza chinezeasca) si s-a strambat la mine de parca ar fi baut ulei de peste. Toata s-a scuturat din umeri. A spalat pe aici pe jos si dupa jumatate de ora a plecat. A trebuit sa gatesc eu…”

Iar am ras cu lacrimi.

Aventura de a-mi gasi cazare cand am ajuns in Mumbai anul trecut a fost o combinatie intre durere si disperare si rabdare intinsa la maxim si criza de ficati si disperare si apoi bucurie pana la lacrimi. Am vazut niste locuri ce mi-au adus lacrimi amare in ochi la gandul ca as putea locui acolo, asa ca atunci cand mi-am gasit actuala locuinta mi s-au scurs lacrimile de bucurie pe obraz instant. Dupa standardele multora, e patetica, ce-i drept. Cam cat o jumatate de cutie de chibrituri, cu mobila din aceea maro inchis de care avea bunica dupa usa in camera mare, cu un boiler minuscul ce livreaza o mana de apa calda apoi zece de apa rece, pana clocoteste o tura din nou. Dar are o terasa imensa, ceea ce i-a ridicat in ochii mei valoare de o mie de ori. Si comparativ cu tot ceea ce vazusem inainte, a meritat din plin lacrimile mele de bucurie.

A fost interesant sa vad reactia parintilor mei cand au vazut unde stau. O avusesem cu 2 luni inainte ca musafir pe prietena mea Sonia, care e in Chennai (sudul Indiei) de 9 luni. S-a uitat in jur, a dat din umeri: “Draga mea, dupa standarde romanesti, locuiesti intr-o ghena. Dupa standarde indiene, felicitari!”

Cand a ajuns tata, prima saptamana s-a scurs in conversatii de genul:

“Aici la veceu, apa asta ce tot picura aici langa maner… Nu se poate repara?”

“I-am spus proprietarului de cateva ori. Replica lui mereu (pentru ca e amnezic) e aceeasi – Dar uite, ai galeata!” (O galeata ce de cand m-am mutat era pusa acolo sa adune picaturile).

“Dar o oglinda… Nu ai nevoie de o oglinda?”

“I-am spus proprietarei de cateva ori. De fiecare data replica ei (desi ea nu e amnezica) e aceeasi – Dar uite ce frumoasa esti in fiecare zi! La ce-ti trebuie oglinda?”

“Si manerul asta de la tigaie… e musai sa se miste asa? Si oala asta, tu cum gatesti in ea? Nu ti se prinde totul de fund? Si sforile astea de intins haine, sunt mereu la soare, nu ar fi mai bine mutate la umbra? Si …”

M-am amuzat teribil sa-mi dau seama cat de usor se obisnuieste si adapteaza omul la mediu. Toate cele insirate de el ma deranjasera si pe mine cumplit la inceput, si ma pusesem cu hotarare la reparat de ele toate, rand pe rand. Am inceput cu salteaua, ce mirosea a mucegai cand m-am mutat de am vazut albastru, si a trebuit sa o scot afara si sa dorm direct pe scanduri in prima noapte (era la sfarsit de sezon musonic, sezon in care iti putrezesc si hainele de pe tine, d-apoi mai cele din dulap, si d-apoi mai paiele din saltea). Apoi am rezolvat sertarele de la dulap, apoi neonul, apoi priza de la frigider, apoi aerul conditionat, apoi, pana sa-mi dau seama, nu m-a mai deranjat nimic altceva… Ma adaptasem perfect la ceea ce in prima saptamani imi parusera lipsuri existentiale. Asa ca i-am spus lui tatuca “Ai rabdare doar o saptamana. Se vor rezolva toate de la sine.”

Asa s-a scurs intervalul de cand a venit tata pana cand a venit mama, intre vizite la piata plina de vegetale si fructe exotice, reparat de veceuri, instalat de oglinzi, lectura indiana, yoga, baut de chai (ceai specific indian fiert in lapte si condimentat) in strada, pana cand tata a invatat sa-l faca singur acasa, sarbatorit de zi de nastere cu parapanta, facut prieteni in modul cel mai bizar posibil, si discutii despre India, Romania, lume si viata.

poza 2 poza 3

“Astea-s troscoletele? Hihihaha!” a fost prima reactie a mamei in taxi de la aeroport inspre jumatatea mea de cutie de chibrituri, cand a dat cu ochii de prima ricsa. “Da, mama, astea-s troscoletele. Maine te scot la plimbare cu una”.

“Dar aici nu sunt reguli pe sosea?”, continua mama intrebarile privind la haosul din jur. “Teoretic, sunt. Practic insa, singura regula e sa nu intri in nimeni. Cam atat”. Mama da din cap mecanic in timp ce se uita cum ne deplasam incalecati pe doua benzi, iar pentru o vreme trecem chiar pe contransens. “Un lucru-i cert”, adauga. “La larma asta de claxoane nu poti sa adormi la volan nici daca vrei. Nici macar ca pasager.”

In ricsa, in mijloc de trafic a doua zi, cu motociclete, masini, camioane, vaci, oameni si alte ricse misunand in jurul nostru in absolut orice directie posibila, cu claxoanele urland din toti rarunchii si intepandu-ne creierii violent, mama concluzioneaza “Cand mai spuneai sau scriai tu despre traficul de aici mi se parea asa, pura teorie… dar asta e… asta e…”

Am dat din cap intelegator. Exact asa e. Indescriptibil.

poza 4

Cei care au fost in India stiu ca a veni aici nu e ca si cum ai iesi pana incoacea, in Austria, ci e mai degraba similar cu a iesi pana acilea, pe Marte. E o lume atat de straina si aparent neprietenoasa incat daca vii fara cunostinte de baza de limba (sau o engleza destul de solida), poti sa te afli in situatia in care sa nici nu poti sa-ti comanzi de mancare in restaurant, pentru ca meniul, chiar daca e in engleza, pare a fi mai degraba scris in chineza antica. Iar cand vii cu parintii, s-ar putea sa auzi de 10 ori in 5 zile “Ce-i ala chapati?”, si sa replici cu aproape la fel de multa rabdare “Painea aia a lor facuta pe plita, cum am mancat si ieri, stii?”

poza 5

In acelasi timp, intalnirea cu India, mai ales daca dureaza mai mult de cateva zile, si mai ales daca reusesti sa treci dincolo de valul superficial macar pentru o clipa, dincolo de impulsul de a judeca, atunci realizezi ca te scoate atat de profund din zona de confort incat nu stii ce te-a lovit si in ce directie iti vajaie capul. Toate valorile, tiparele si definitiile pe care le-ai dat vietii pana in acel moment iti sunt maturate instant si ai impresia ca ti se sterge cu mintea pe jos, simturile fiindu-ti invadate agresiv, de la vaz la miros la gust si la auz. Umbli cateva zile cu nodul in gat si te temi sa nu te podideasca lacrimile inainte sa le dai voie, pe neasteptate, la un cot de strada sau la semafor. Cu toate astea, nu-ti iese de fiecare data. Treci accelerat prin depresie si frustrare si amaraciune si extaz si induiosare si nu stii ce vartej ti-a cuprins mintea si pieptul si-ti vine sa fugi dar parca vrei sa stai si vrei sa scapi dar stii ca nu e drept si te intrebi de ce si cum si ce e de facut… Nu stii ce se intampal cu tine, si cand nu mai poti spui ca e ok, ca te vei intoarce curand la “normalitate”, dar stii ca imaginile nu-ti vor putea fi sterse din suflet niciodata, si ca “normalitatea” nu va mai fi in veci normala. Si cand observi contrastul dintre frustrarea si depresia ta, si blandetea si fericirea interioara a multora dintre cei pe care ii compatimesti, nu mai stii… nu mai stii ce sa mai faci si simti. Dar te intorci spre tine cu o alta privire, si stii mai mult decat inainte ce inseamna recunostinta si pretuirea, si viata si lumea. Si cel mai probabil nu realizezti toate acestea atunci, cand esti aici, pentru ca ele trebuiesc cernute, digerate si integrate, dar vei sti negresit dupa o vreme, pentru ca tu, si nimic, nu va mai fi la fel.

poza 6

 

***

Dupa ce parintii mei au spus “da” Indiei, primul loc in care mi-a venit in minte sa ii duc a fost acolo unde am cunsocut eu India pentru prima data: in Rajasthan, unde am avut experiente ce m-au facut sa ma indragostesc de India, de oamenii ei, de tara de dincolo de aparente. Si in special in desert, in Jaisalmer, unde am cunoscut una dintre cele mai speciale persoane din intreaga mea viata, pe Domnul Desert.

poza 7

Inainte de asta, insa, am planificat o vizita in Dharavi, a doua cea mai mare mahala (slum, in engleza) din lume, dupa cea din Mexic. Am gandit asta ca un fel de terapie soc, pe principiul ca daca te expui la ceea ce e extrem intr-un mediu, tot ce se intampla mai apoi ti se va parea mult mai usor de inghitit. E posibil sa fi functionat. Desi mama n-a putut inghiti nimic intreaga zi dupa vizita la Dharavi.

Cu 4 ani in urma petrecusem 3 saptamani in Rajasthan, deplasandu-ma cu tren sau autocar, stand ca musafir pe la prieteni de-ai prietenilor sau pe la hosteluri gasite pe internet cu o zi inainte. Imi era destul de clar ca o astfel de experienta ar fi imposibil de repetat cu ai mei parinti, astfel ca am aranjat in schimb un fel de tur customizat ce presupunea o masina cu sofer care stia la ce obiective sa ne plimbe, si cazare aranjata in toate orasele in care doream sa ne oprim (totul la un pret extrem de accesibil, pentru cei care se gandesc la o asemenea calatorie). Am inceput in Jaipur si incheiat in Delhi, acoperind in 11 zile 7 orase si aprox 2500km de sosele indiene.

Drumul din Mumbai in Jaipur l-am facut cu trenul de noapte, pentru ca nu se putea sa ratam aceasta experienta inedita ce presupune petrecerea noptii intr-un vagon cu aproximativ 100 de paturi suprapuse, compartimentate in cate 4 sau 6, si despartite prin perdele. Calatoria a durat 17 ore si am primit mic dejun si pranz, si ziare si amuzament.

poza 8

 

O data ajunsi in Jaipur ne-a intampinat soferul Babu, ce avea sa fie cu noi intreaga calatorie. Am pornit spre Puskhar imediat, si in prima zi am vazut primele camile si lacuri, am vizitat primul templu si am fost intampinati la hotel de primele ghirlande de flori si punct rosu in frunte. Inedit. Incantator.

poza 9 poza 10

Rajasthan e statul faimos pentru forturile impresionante, desertul virgin, lacurile intinse, dansurile colorate, muzica vie si oamenii zambitori. Asa ne-au trecut primele zile, intre pauze dese de chai si suc de trestie, hranit de vaci cu coji de papaya, admirat de apusuri de soare de la inaltime si spectacole de dans de la apropiere, vizitat de palate si forturi (pana cand replica la intrebarea “Vizitam si fortul din orasul asta?” a ajuns sa fie “Putem mai bine sa vedem poze pe net?”), si asa s-au scurs rand pe rand orasul albastru (Jodhpur), auriu (Jaisalmer) si roz (Jaipur), pana am ajuns la mult asteptata cladire alba, majestuosul Taj Mahal.

poza 11 poza 12 poza 13 poza 14 poza 15 poza 16

Vizita noastra in Rajasthan a coincis cu festivalul culorilor, Holi, prin care se sarbatoresc venirea primaverii, iubirea si viata. In seara dinainte, ce ne prinsese in Bikaner, iesisem la plimbare cu mama in cautarea de dulciuri specifice locului. Pe margini de drum, in loc de tarabe cu mancare erau tarabe cu balega de vaca, combustibilul principal pentru focurile de tabara ce aveau sa ia loc in acea seara. Traditia Holi spune ca focul de tabara frumos decorat trebuie sarbatorit prin muzica si dans, apoi aprins in prezenta oamenilor dragi, cu multa veselie, lumina si culoare. Am dat si noi peste o astfel de pregatire, si eu m-am oferit sa ii ajut pe localnici atat cu decoratul, cat si cu inlantuirea in dans. Am topait in jurul culorilor o vreme, pana cand mama a dat semne de duca. La intoarcerea in hotel, pe scari in sus, a dat doar din cap “Nu esti normala…”

poza 17 poza 18 poza 19

De obicei sarbatorirea de a doua zi se face tot in familie sau grup restrans de prieteni, tot cu muzica si dans si mancare si mai ales “batai” cu prafuri colorate ce te transforma intr-un rogvaiv autentic. Noi ne-am deplasat de dimineta devreme inspre Jaisalmer, iar acesta fiind o mana de oras, si fortul destul de animat de turisti, intreaga populatie e considerata familie/prieteni, astfel ca sarbatorirea s-a facut in plina strada si noi am fost la fel de implicati in aceasta activitate ca oricare dintre localnici. La cinci minute dupa ce am ajuns in apropierea fortului eram deja o mixtura veselo-penibila de toate culorile pe care nu le-as amesteca niciodata in aceeasi tinuta. “Happy Holi, Happy Holi” auzeam din toate colturile, in timp ce mainile pline de colori ne mangaiau obrajii, si praful se prelungea apoi prin fiecare cotlon al fiintei noastre.

poza 22 poza 23 poza 24

Motivul principal pentru a merge in Jaisalmer a fost sa-l cunoastem pe fiul Domnului Desert, si anume pe Maestrul Desert. El a fost cel care m-a anuntat in 2012 ca tatal lui nu mai e printre noi, asigurandu-ma insa ca ceea ce omul acela special a inceput nu se va sfarsi. L-am cunoscut doar pe el initial, pe Ankiet, si modestia, blandetea si onestitata lui m-au facut sa simt ca ma aflu din nou in prezenta Domnului Desert. Si ca Ankiet mi-e parte din familie.

Dupa cateva ore de nebunie colorata am pornit inspre vintrele desertului, si au urmat ore magice de praf auriu, camile, oameni speciali, milioane de stele, luna plina, chai, foc de tabara, mancare gatita in mijloc de dune de nisip, voci unite in cantec in romaneste, japoneza, hindi sau rajasthani, povesti, rasete, frig, rasarit, chai, camile, cald, praf auriu, oameni speciali, momente de neuitat.

poza 25 poza 26 poza 27 poza 28 poza 29

Nu imi permisesem sa sper ca ar fi posibil, dar la intoarcerea in oras, printr-o “intamplare” am ajuns sa o intalnim si pe mama lui Ankiet, sotia Domnului Desert, precum si pe cele 3 fiice ale lor, si unul dintre nepoti. Marea parte din restul acelei zi am fost fara cuvinte.

poza 31poza 31

In Jaipur, Babu ne-a invitat la cina acasa la el, in camera de trei metri pe doi in care locuieste impreuna cu sotia si cei trei copii adolescenti. Doua paturi ce servesc pe post de scaune si masa, rafturi pe perete ce servesc drept garderoba si bucatarie, si o mica plita intr-un colt. Un pres pe ciment. Si-atat. In schimb, mancare la noi pe farfurii si zambete la ei pe fata. Una dintre fiice mi-a facut un desen cu henna (Mehendi), iar sotia lui, vazand cat ii sunt de umflate mamei picioarele de la calatoritul intens in masina, a inceput pe neasteptate sa i le maseze. Marea parte din restul zilei, mama a fost fara cuvinte.

poza 32 poza 33

Taj Mahalul l-am vazut de dimineata devreme, pe cand mijea soarele. Ghidul nostru ne-a anuntat foarte serios ca in functie de momentul zilei, culoarea cladirii primeste o alta nuanta – aurie, rozalie, alba stralucitoare. Apoi ne-a povestit istoria si semnificatia cladirii in atat de mare detaliu, incat m-am gandit ca daca nu va fi sa scriu o carte despre asta, ghid la Taj Mahal pot cu siguranta sa ma fac! Ne-a pozat in fiecare pozitie posibila si si-a spus discursul cu atat de mare seriozitate, incat cu toate ca ne chioraiau matele de foame, dardaia nasul de frig si intepau calcaiele si salele de atata stat in picioare, am rezistat eroic pana la ultima poveste pe care a avut-o de a ne impartasi. La sfarsit, ne-a spus ca pentru ca Taj Mahalul sa ne mai cheme la el si pe viitor, trebuie sa ne luam la revedere, apoi sa ne intoarcem cu spatele si sa nu mai privim inapoi nici o secunda – nu de teama ca ne vom transforma in droburi de sare, ci de teama ca daca ne intoarcem privirea, cladirea iubirii nu ne va mai chema la ea pe viitor.

“No servus, atunci”, aud vocea lui tata in dreapta mea, si-i vad ceafa disparand dupa gard.

No servus, draga Taj Mahal, si servus, draga India!

poza 34 poza 35

La sfarsit, la facut de bilant, a fost evident ca cele mai frumoase momentele ale calatoriei noastre prin India nu au fost cele planificate, si mai ales cele la care ne asteptam sa fie spectaculoase (cum ar fi Taj Mahalul). Cele mai minunate momente au fost, in schimb, cele inopinate, cum ar fi o slujba la care ne-am nimerit intr-un templu, chiar inainte de festivalul culorilor, sau reactia copiilor dintr-un autobuz in fata unei scoli, in timp ce noi savuram un ceai pe trotuarul de vis-a-vis. “What’s your name?” si “I’m fine, thank you” erau cam singurele fraze pe care le stiau in engleza, dar bucuria, energia si viata emanate de ochii si vocile lor cristaline puteau penetra si cele mai impietrite inimi. “I love you”, le-am auzit glasurile vesele dupa cateva minute, in timp ce se ascundeau rusinati. I love you, too, suflete mici. Si nu e nici o rusine in asta :).

poza 36 poza 37

autor text Iunia Pasca, invitata la rubrica Dreptul la Cuvant

Despre autor

avatar

Fondator RomâniaPozitivă.ro, Florin este educator de emoție și gând pozitiv. Florin susține acest demers prin programele sale de training și prin platforma de informație și educație pozitivă, www.RomaniaPozitiva.ro cu 25 de autori și aproape 30 000 de articole de Bine despre România publicate încă din 2006. Florin are peste 15 ani de experiență ca trainer pentru circa 8000 de participanți, iar domeniile de expertiză includ: facilitare de procese de învățare, orientarea spre soluție (psihologie pozitivă aplicată pentru rezolvarea problemelor), antreprenoriat social, ”train the trainers”, design thinking, managementul echipelor, management de proiect, recrutare şi selecţie, comunicare, teambuilding. Florin a lucrat 4 ani în industria berii alături de InBev având atribuții de training pe mai multe procese de vânzări și de business pentru o rețea cu peste 40 de firme de distribuție de bunuri de larg consum pe întreg teritoriul țării. Florin are experiență ca moderator/speaker pentru diverse evenimente și conferințe: TEDx București, Allianz-Țiriac Management Conference, ASPEN Leadership Program, Leaders for Justice Program, Automotive Forum (Timișoara), “Conferința Anului Viitor”, Inspiro, Bucharest Integrity Gathering, Conferința de Voluntariat, The Conference about Happiness, “Fabricat în Țara lui Andrei”cu NESsT & Petrom, WWF Școli Verzi în Europa, TEDx Galați. Majoritatea clienţilor lui Florin sunt din aria de business, companiile activând în domenii foarte diferite (servicii, IT, automotive, bunuri de larg consum, consultanţă) pe întreg teritoriul ţării. Florin este implicat şi în proiecte de training pentru organizaţii nonguvernamentale. Florin a fost membru entuziast în organizațiile AIESEC Timișoara și ARDOR Banat. Florin desfăşoară şi proiecte de training în sistem deschis („open training”), un exemplu de astfel de program fiind cursul „Train the Trainers” cu Institutul Român de Training și Training Cafe. Motivaţia principală este dorinţa de a schimba lucrurile în Bine în România. Florin este certificat Formator A.N.C., White Belt @ ABInBev. Florin este mare fan de biciclete, mișcare în aer liber, muzică uneori chiar clasică și indiană.

Comentează