1939 de kilometri despre supraviețuire într-un Holocaust uitat

0

Autor: Andra Camelia CORDOȘ (www.gofree.ro), invitată la rubrica Dreptul la Cuvânt

Când am intrat în lagărele de la Auschwitz-Birkenau am simțit că rămân fără aer. Îmi răsuna acum în minte fiecare cuvânt al celor cinci supraviețuitori ai Holocaustului pe care i-am întâlnit în zilele precedente în sălile Universității de Pedagogie din Cracovia. Pe drumul dintre barăci care a rămas aproape neschimbat fiecare piatră se încăpățânează parcă să nu te lase să uiți de toate nedreptățile îndurate de milioane de oameni aici și în alte părți ale lumii. Am rememorat fiecare poveste a celor care au supraviețuit discriminării într-un Holocaust de care prea puțini vorbesc astăzi: Porajmos sau Holocaustul romilor.

_DSC5558

România. Nicolae Fistogeanu și Ion Dobrin: supraviețuitorii din Transnistria

Pe Nicolae Fistogeanu și Ion Dobrin i-am întâlnit în noaptea de 29 spre 30 iulie, într-o parcare din Oradea unde autocarul care venea de la Craiova a făcut o oprire să ia ultimii pasageri înainte să pornească spre Cracovia. Drumul spre Polonia nu a fost ușor, dar amândoi au refuzat să zboare cu avionul. N-au făcut-o niciodată.

Cei doi supraviețitori ai Holocaustului romilor au însoțit delegația de tineri din România la evenimentul de comemorare a celor aproape 3000 romi, în special femei și copii, omorâți în noaptea de 2 august 1944 în lagărele de la Auschwitz-Birkenau.

Pe Ion Dobrin toți cei care îl cunosc îl strigă Salion. S-a născut pe 11 mai 1932, iar în timpul celui de-al doilea război mondial a fost deportat în Transnistria. Pe atunci era doar un copil. Acum are 82 de ani, cinci copii și un număr de nepoți la care nu mai stă să-i facă socoteala. Nicolae, acum în vârstă de 78 de ani, a ajuns și el în Transnistria împreună cu cei opt membri ai familiei lui, pe 13 septembrie 1942.

În sala 237 a Universității de Pedagogie din Cracovia, Salion și Nicolae își completează vorbele reciproc, construind pentru tinerii care-i privesc din bănci cu admirație și curiozitate o poveste de care sunt acum responsabili să nu o uite niciodată. „Din zi în zi mureau zeci de oameni, copii, femei. Primeam ce mai rămânea de la soldați. Se mâncau și câini morți, animale moarte, oameni care mureau”. Uneori primeau cojile de cartofi de la oamenii din satele apropiate.

I-au mințit că vor primi pământ și casă în Transnistria, dar când au ajuns acolo nu era decât teren gol. Era un peisaj inuman. Teroarea și moartea erau peste tot. Pe malul stâng al Nistrului, într-o baracă construită din ce se găsea, trăiau înghesuite câte două sau trei familii. „Din 100 de oameni, doar 40 reușeau să supraviețuiască. Acolo era moarte extraordinară.[…] Noi am fost trimiși acolo pentru exterminare”, spune Salion, încercând parcă să convingă tinerii din sală care au început să pună întrebări despre cum trecea o zi din viața lor în Transnistria.

Salion a venit pentru prima dată în Polonia și vrea să ajungă la Auschwitz- „fabrica de moarte” cum îi spune el -, locul în care și-a pierdut unul dintre frați; alți doi au murit în Transnistria. Ne spune că, deși a fost chemat de mai multe ori la Auschwitz, abia acum și-a luat inima-n dinți să facă drumul până aici. E liniștit, dar vorbește despre moarte și tortură cu inima strânsă și recunoaște că, deși a trecut atât de mult timp, încă mai retrăiește șocul anilor petrecuți în Transnistria.

Despre Nicolae Fistogeanu nu vă pot spune mai multe, acesta suferind un infarct în Polonia, la scurt timp după testimonialul din sala 237. A primit îngrijiri, iar după câteva zile de spitalizare și odihnă s-a întors în România, împreună cu familia lui. Salion însă m-a prins de mână la ieșirea din baraca cu numărul 11 („The Death Block”- unde se află și camerele de tortură), de la Auschwitz: „Uite, o vezi?”, și îndreaptă mâna spre una din fetele din grupul nostru, care acum alerga după ghid. „A râs de mine că aveam lacrimi în ochi. Eu mi-am pierdut aici un frate. Cât chin a fost aici.”. Rămân aproape de el și-i mai arăt drumul când, pierdut în lumea amintirilor lui, nu-și mai dă seama în ce parte a luat-o ghidul. Merge cu pași mici și cu căștile pe cap prin baraca 13, destinată astăzi memoriei romilor exterminați în timpul Holocaustului. Degetul lui se oprește din când în când peste chipul unui copil sau al unei femei din fotografiile care-i ies în cale. Face la fel când, pe un panou lângă locul unde unii deținuți erau spânzurați, citește anul 1943. Când l-am întrebat cum se simte, după ceremonia de comemorare de la Birkenau unde soarele ne-a epuizat pe toți, mi-a răspuns cu aceeași simplitate cu care m-a obișnuit. „Sunt bine. Omul trebuie să fie călit cu toate, și cu frigul, și cu căldura”.

Franța. Raymond Gurême: zece evadări, o singură familie.

Raymond Gurême ne aștepta în sala 237, îmbrăcat într-un costum negru cu dungi aproape insesizabile și o pălărie pe care nu o scoate până pe la jumătatea prezentării, când căldura din sală ne cuprinde pe toți. R. Gurême a ajuns pentru prima dată în Polonia, la vârsta de 88 de ani. Aflăm de la Isabelle Ligner, jurnalista care i-a scris biografia și care acum traduce pentru cei din sală, că peste o săptămână va împlini 89 de ani.

Pe măsură ce R. Gurême relatează cronologic experiența lui și a familiei lui în Franța anilor ‘40, mi se pare că întâmplările acestea incredibile sunt scoase dintr-un film de acțiune cu zece evadări, lecții despre curaj și unitatea familiei. Dar să ne întoarcem la poveste.

R. Gurême s-a născut într-o familie nomadă de francezi de etnie romă, în 1925. Părinții lui au avut un circ cu care călătoreau dintr-o parte în alta, așa se face că, încă de la vârsta de 2 ani ținea reprezentații ca acrobat și clovn, experiență care-i va folosi ulterior în multiplele evadări din lagărele franceze. În octombrie 1940, pentru că familia lui ascundea refugiați în circ, poliția franceză a venit să-i aresteze familia. Își aduce aminte cum, într-un moment de curaj, mama lui i-a oprit în loc pe cei doi polițiști spunându-le că înainte să plece trebuie să le dea copiilor să mănânce. Au fost transportați cu toții într-un lagăr pentru nomazi, în Franța. După aproximativ o lună, într-o dimineață de noiembrie, i-au trezit la 6 dimineața și le-au spus să se pregătească de plecare. Fiecare familie a putut să ia un singur bagaj. El a reușit să evadeze, dar familia lui a fost transportată în Mulsane și Montreuil-Bellay, cel mai mare lagăr pentru romi din Franța. „I-au dus la gară, au călătorit fără apă, fără mâncare”, povestește R. Gurême în timp ce răsucește un pix găsit pe birou cu mâinile care-i trădează vârsta și suferințele îndurate. „Când i-au scos din tren au trebuit să meargă pe jos încă 5 km“, unii au murit, alții erau bătuți să continue drumul. Era noiembrie, dar oamenii din lagăr nu mai aveau cu ce să se îmbrace.

R. Gurême a evadat de mai multe ori. Într-una din aceste dăți a reușit să scape împreună cu fratele lui. Au fugit la un văr de unde i-au scris primarului din localitatea unde s-au născut în speranța că vor primi cardul pentru mâncare ce se elibera în acele zile. Primarul însă i-a denunțat, iar în loc să primească cardul au văzut poliția venind și au fost duși înapoi în lagăr. Aici au fost umiliți ca toți ceilalți să îi vadă, au fost legați în lanțuri și nevoiți să meargă într-un picior. Ne povestește cum, altă dată, a fost închis într-o cameră mică, fără lumină, unde timp de o lună a primit doar apă și pâine uscată, o dată la trei zile. Pe la 15-16 ani a pierdut 20 de kilograme în câteva săptămâni.

În lagăr primeau uneori o supă, fără nimic înăuntru, iar foamea era o stare permanentă. Își aduce aminte cum un copil a mers de două ori să ia supa, dar a fost văzut de jandarm și bătut. R. Gurême a încercat să intervină spunându-i jandarmului că acelui copil îi era încă foame, dar nu s-a ales decât cu o nouă pedeapsă, astfel a ajuns din nou la închisoare. Aici a fost legat în lanțuri, cu mâinile la spate. După o săptămână a reușit să scape din nou. Sângera din cauza rănilor pe care și le-a făcut când și-a scos cătușele. Știa acum că, dacă va părăsi imediat lagărul, va fi căutat de gărzile alarmate și adus înapoi, așa că s-a cățărat într-un copac unde a rămas ascuns în prima seară. De acolo, de sus, vedea cum gărzile îl căutau peste tot.

După fiecare evadare s-a întors să își vadă familia și să le aducă mâncare. Când a ajuns în vestul Franței, unde a lucrat la o fermă, cu banii câștigați cumpăra mâncare pe care mai apoi o ducea familiei lui. Într-una din aceste dăți era să fie prins de gardian, dar sora lui l-a atenționat. A avut timp doar să se întoarcă, a apucat arma gardianului și l-a lovit cu ea. Nu știe nici azi dacă a murit sau nu. După această întâmplare a trebuit însă să stea departe de familia lui, fiind prea periculos să se mai întoarcă acolo. Ironia sorții a făcut să fie mai apoi arestat din cauza unei biciclete vechi pe care a primit-o ca răsplată pentru munca lui. Făcea mult prea mare zgomot, își amintește R. Gurême.

După ce a ajuns prin două lagăre în Germania, unde munca lui era să caute supraviețuitori printre corpurile bombardate, a reușit să scape cu ajutorul unui muncitor feroviar și să se întoarcă în Franța cu trenul. A intrat apoi în contact cu rezistența franceză.

A pierdut contactul cu familia lui până în anii ’45. După război a fost mereu văzut ca cel care a avut probleme cu justiția. Pe cei care i-au „păzit” în lagăr i-a văzut și după război, lucrând în continuare ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Aceștia, spune el, nu au fost judecați în niciun fel.

Astăzi, R. Gurême are 15 copii și peste 200 de urmași. Vârsta nu-l împiedică să participe în continuare la astfel de evenimente și să-și povestească viața, pentru că este pornit să lupte pentru drepturile tuturor romilor, „și ale celor care vin din România, și ale celor care s-au născut în Franța”.

Germania. Rita Prigmore, geamăna care supraviețuiește experimentelor medicale naziste.

Rita Reinhardt Seibel, acum Prigmore s-a născut pe 3 martie 1943, în Wuerzburg, Germania, într-o familie de muzicieni. În 1941 mama ei Theresia împreună cu alți membri ai familiei au fost chemați la sediul gestapo din oraș unde au fost obligați să semneze documente prin care erau de acord cu sterilizarea, altfel ar fi fost deportați fără întârziere. După această întâmplare Theresia a încercat să rămână însărcinată în ciuda riscurilor la care știa că se expune, iar în vara anului 1943 când medicii au chemat-o pentru sterilizare a aflat că aștepta gemeni – Rolanda și Rita. Ca să poată păstra sarcina a fost obligată să semneze o hârtie prin care își dădea acordul ca gemenii să fie folosiți pentru experimente. Aceasta a fost procedura “legală” prin care copilele nou-născute au fost despărțite de părinți și duse la Clinica Universității Wüzburg, unde doctorul Werner Heyde făcea experimente pe gemeni de etnie romă, după aceleași principii pe care Josef Mengele le aplica în lagărele de concentrare Auschwitz-Birkenau.

După naștere Rolanda și Rita au rămas la clinică. O singură dată li s-a permis părinților să le ia pe fete câteva zile, fiind scoși să se plimbe cu copiii pe stradă, ca parte a unei campanii de propagandă menită să mai șteargă din zvonurile despre experimentele pe romi care începuseră deja să circule. În tot acest timp, ofițerii SS îi supravegheau pe părinți. La aproximativ două săptămâni de la naștere, Theresia și soțul ei, Gabriel, primeau o notificare că vor fi deportați, însă fără gemene. Spaima de a nu-și revedea fetele a făcut-o pe Theresia să se întoarcă la clinică unde, prin geamul de sticlă a văzut-o doar pe Rita, cu un bandaj pe cap. Rita descrie neliniștea pe care a simțit-o mama ei când a găsit-o apoi pe Rolanda fără viață, într-o altă cameră, cu capul bandajat din cauza injecțiilor prin care doctorul Werner Heyde încerca să le schimbe fetelor culoarea ochilor din negru în albastru. Theresia a reușit să iasă din clinică cu Rita în brațe, însă când a ajuns acasă era deja așteptată de ofițerii SS. Familia ei a fost arestată, iar fetița a fost dusă înapoi la clinică unde a rămas până în aprilie 1944 când mama Ritei a primit o scrisoare de la Crucea Roșie. Era anunțată că își poate lua, după atâta timp, fetița acasă.

Rita își aduce aminte că era mereu bolnavă, avea dureri de cap și uneori își pierdea cunoștința, acesta fiind unul dintre motivele pentru care nu a putut să meargă la școală până la vârsta de 10 ani. Despre faptul că a avut o soră geamănă a aflat când avea aproximativ 15-16 ani, iar adevărul despre cicatricile pe care le poartă l-a aflat la aproximativ 36 de ani. Mama ei i-a spus întreaga poveste după ce, din cauza pierderii cunoștinței, a suferit un accident în timp ce conducea mașina.

Astăzi, Rita vorbește pentru viitor și luptă pentru drepturile romilor: „De ce discriminăm? […] Dacă clasificăm oamenii după modul în care arată este injust.” Iar orice injustiție acceptată azi ar putea duce la o catastrofă ca cea de la Auschwitz, de aceea, spune ea, avem responsabilitatea să ne asigurăm că Holocaustul nu se va mai repeta. Recunoaște că, deși au fost câteva schimbări în bine, la un moment dat, în timpul care s-a scurs de la Holocaust încoace, acum însă parcă ne-am oprit. Pentru ea acest lucru s-a trasformat într-o misiune, iar atâta timp cât va putea va vorbi despre urmele pe care Holocaustul le-a lăsat asupra ei și asupra familiei ei. „Remember the past. Act in the present. Change the future” e mesajul pe care l-a transmis tinerilor din sală, pe care i-a cheamat apoi lângă ea să le arate o radiografie, fotografii și alte documente strânse de-a lungul timpului, și care-i susțin fiecare cuvânt din povestea vieții ei.

Ungaria. Forgács József: despre drumul unui copil întors pe jos din Austria.

Pe Forgács József l-am remarcat încă din prima zi când am ajuns în parcul Blonia unde era programată ceremonia de deschidere a evenimentului “Dik I Na Bistar/ Look and Don’t forget”. Era îmbrăcat într-o pereche de pantaloni de culoare deschisă, o cămașă cu mânecă scurtă, în dungi subțiri și o vestă cu nasturi metalici, de culoare verde închis, de care era agățat un lanț auriu ce se ascundea în buzunarul stâng, lângă o batistă îndesată în grabă. Cravata galbenă se asorta cu insigna din piept pe care se putea citi: „March of the Living Conference – Budapest”. Sprijinit de un baston elegant și mereu cu zâmbetul pe buze se plimba printre lumea din parc și se oprea, din când în când, să schimbe câteva vorbe și să facă fotografii cu cei mai tineri. De cum l-am văzut mi s-a părut un personaj sosit din alte timpuri. Am aflat la scurt timp, în aceeași după-masă, că el era unul dintre supraviețuitorii Holocaustului.

La ora 11:30, sala 237 a Universității de Pedagogie din Cracovia era plină de tineri veniți să asculte, foarte posibil pentru prima și ultima dată, mărturiile lui Forgács József, acum în vârstă de 80 de ani.

Forgács József s-a născut într-o familie de romi în Zalaegerszeg, Ungaria, unde locuiește și în prezent. Își aduce aminte de anul 1944, când ofițerii au venit și au adunat toții romii. Unii au fost deportați la Pápa, alții la Csillagerod în Komárom. Prima noapte a petrecut-o la poliție, avea 9 ani. József și familia lui au ajuns la Komárom. De acolo, tatăl lui a fost deportat într-un lagăr de concentrare în Germania, de unde nu s-a mai întors niciodată. „Când ne-au dus la gară am fost împinși să intrăm în vagoanele destinate transportului de animale […] eram în vagoane și nu puteam să ne facem nevoile, era dezgustător și mirosul insuportabil”. Femei însărcinate, copii, bătrâni, cu toții au fost duși într-o clădire care semăna a grajd pentru animale, iar la scurt timp bolile au început să se împrăștie. Uneori primeau apa care rămânea după ce se spălau vasele. Își aduce aminte de momentul în care ofițerii au venit și le-au tuns părul fetelor, nu mai puteau nici să se recunoască între ei. La scurt timp toți cei cu vârste între 15-50 de ani au fost adunați și duși în altă parte – „nici azi nu știu ce s-a întâmplat cu ei, dar nu voi uita niciodată”.

Forgács József a fost ales împreună cu alți opt copii și dus într-o fabrică în Austria, unde se prelucra lemn și fier. Aici condițiile erau ca într-un lagăr, iar munca lui era să curețe podelele după oamenii care lucrau în fabrică și în afara fabricii și adesea era bătut de jandarmi când nu erau mulțumiți de munca lui: „am stat șase luni în acea fabrică, apoi au venit sovieticii și ne-au eliberat, au deschis porțile de fier. Am putut să spun doar „Magyar”. M-am simțit fericit și liber”. A pornit din Austria spre Ungaria pe jos. Își aduce aminte că erau mașini care mergeau în toate părțile. „Am mers câțiva kilometri cu mașina, dar cel mai mult pe jos. Drumul a fost greu, dar m-am bucurat să pot merge chiar și câțiva kilometri cu mașinile sovietice. Când am ajuns în prima localitate din Ungaria am fost fericit. A fost o călătorie grea, mama și frații mei erau acasă, tata nu s-a întors niciodată.”

Casa în care au locuit era distrusă, au fost nevoiți să-și reclădească viața de la zero. Forgács József a trebuit să înceapă din nou clasa I, chiar dacă înainte să fie deportat terminase deja două clase, însă nu a urmat decât cinci clase, apoi a fost nevoit să muncească pentru a-și sprijini familia.

A lucrat 40 de ani, iar acum e pensionat și singura lui nemulțumire este că nu primește niciun fel de indemnizație pentru suferința care i-a marcat atât de adânc anii copilăriei. „Sunt foarte fericit că am o familie mare. Am șase copii, nepoți și strănepoți la care nici nu le mai știu numărul”.

Am mers 1939 de kilometri să învăț despre supraviețuire și despre libertatea de a nu uita. Știu acum că discriminarea este singura limbă universală pe care mi-aș dori ca noi să n-o învățăm niciodată.

LOGO_GoFree

Am trăit această experiență datorită Fundației Ruhama care m-a invitat să fac parte din delegația României la evenimentul “Dik I Na Bistar/Privește și nu uita”.

Andra Camelia Cordoș coordonează echipa de jurnaliști de la Go Free, o redacție independentă de tineri, din Cluj-Napoca, care promovează jurnalismul cetățenesc ca metodă de implicare în comunitate. Revista Go Free este o publicație online în care sunt abordate subiecte precum activism civic, democrație participativă, multiculturalism, educație nonformală, drepturile omului, bună guvernare.

_DSC4790 _DSC4911 _DSC4920 _DSC4964 _DSC4976 _DSC4988 _DSC5092 _DSC5104 _DSC5107 _DSC5145 _DSC5149 _DSC5575 _DSC5594 _DSC5656

_DSC5811

Despre autor

avatar

Go Free este o redacție independentă de tineri, din Cluj-Napoca, care promovează jurnalismul cetățenesc ca metodă de implicare în comunitate. Revista Go Free este o publicație online în care sunt abordate subiecte precum activism civic, democrație participativă, multiculturalism, educație nonformală, drepturile omului, bună guvernare.

Comentează