autor text Andra Calenic, la rubrica “Dreptul la Cuvant”
Sunt unele dimineţi în care cheful de lucru de lasă aşteptat, când ai vrea pur şi simplu să leneveşti sub pătură, cu o carte bună alături şi cu mintea plină de vise. În schimb, responsabilităţile de om matur îţi dau brânci din pat, cu intenţia de a te mobiliza la treabă.
Câteva zile din săptămână îmi petrec dimineţile într-un birou cu vedere spre mulţi copaci, la înălţime, de unde Bucureştiul se întrezăreşte până departe. Bucătăria dă spre curtea unei şcoli, alintată de lumină încă de la primele ore. Aici are loc trezirea definitivă şi irevocabilă, cu ajutorul unui minunat ceai. Pentru mine, dimineaţa, băutura asta e un fel de poţiune magică care păcăleşte cheful să apară, indiferent de starea mea sau a vremii.
În timp ce aştept să fiarbă apa, mă învârt prin bucătărie nerăbdătoare, cu ochii pe geam. E toamnă, dar soarele e încă blând şi culorile de afară – bej, verde supărat, galben, roşcat, portocaliu – se asortează perfect. Abia acum îmi dau seama că în dimineţile astea prietenoase ar fi şi păcat să stai în pat, când poţi să faci atât de multe: să te plimbi, să scrii, să înveţi, să zâmbeşti.
În sfârşit e gata ceaiul; aşa cald şi dulce mă îmbie la cochetat cu soarele, deci mai fur încă 5 minute de admirat casele din împrejurimi.
Ceaiul ăsta e dulce nu doar datorită gustului, ci pentru că îmi dă bună dimineaţa şi îmi oferă un prilej de a mă bucura de câteva clipe cu mine, înainte să încep lucrul. Ritualul cu preparatul şi băutul ceaiului în linişte îmi dă energie şi mă încurajează să mă apuc cu bucurie de orice aş face. E modul meu de a-mi lua avânt pentru o zi frumoasă.
Mai zăbovesc puţin şi la fereastra din birou, unde altă privelişte îmi face cu ochiul, apoi purced la treabă. Şi zău dacă nu am mai mult spor!
