347
Abandonul școlar nu începe întotdeauna cu o absență și nici nu are o singură cauză. Un copil poate începe să rămână în urmă și să se implice tot mai puțin la ore; altul ajunge greu la școală; pentru altul, problemele de acasă încep să se vadă în clasă; iar unii copii ajung să simtă că școala nu mai este pentru ei.
Interviu realizat de Felicia Luca
De peste 14 ani, Aurelia Pasăre lucrează alături de copii, familii, școli și comunități în care astfel de dificultăți fac parte din realitatea de zi cu zi. Am stat de vorbă cu Aurelia despre ce se întâmplă înainte ca un copil să renunțe la școală, ce ne spun – și ce nu ne spun – statisticile, de ce locul în care crește un copil îi influențează încă atât de mult șansele pentru viitor și ce putem face la timp, înainte ca problemele să se adune și copilul să ajungă să renunțe la școală.
România are, în continuare, cea mai ridicată rată de părăsire timpurie a educației din Uniunea Europeană. Cum a ajuns societatea noastră la o asemenea cifră? 2
Când vorbim despre „abandon școlar”, despre ce vorbim, de fapt? De ce întâlnim cifre atât de diferite în statisticile naționale și europene? 3
Cât de mult continuă să depindă șansa unui copil de a rămâne la școală de locul în care s-a născut? 4
Cât din ceea ce numim „problemă școlară” începe, de fapt, în afara școlii? 4
Înainte ca un copil să înceapă să lipsească serios, ce se schimbă de obicei? Care sunt semnele pe care adulții le observă prea târziu? 5
Cât contează pentru un copil să simtă că este așteptat și binevenit la școală? 5
Poate școala, singură, să prevină abandonul școlar? Cine trebuie să se implice atunci când apar primele semne? 6
De ce ajungem atât de des să intervenim abia când problema s-a agravat? Ce ar însemna, concret, să mutăm resursele spre prevenție? 6
Ce pierde România atunci când pierde un copil din educație? 7
Dacă peste zece ani ne-am uita înapoi și am spune că România a reușit să reducă semnificativ abandonul școlar, ce ar trebui să începem să facem de acum? 8
Cum poți susține intervențiile Asociației Four Change 9
Ce se întâmplă înainte ca un copil să renunțe la școală — și ce putem face la timp?
Abandonul școlar nu începe întotdeauna cu o absență și nici nu are o singură cauză. Un copil poate începe să rămână în urmă și să se implice tot mai puțin la ore; altul ajunge greu la școală; pentru altul, problemele de acasă încep să se vadă în clasă; iar unii copii ajung să simtă că școala nu mai este pentru ei.
De peste 14 ani, Aurelia Pasăre lucrează alături de copii, familii, școli și comunități în care astfel de dificultăți fac parte din realitatea de zi cu zi. Am stat de vorbă cu Aurelia despre ce se întâmplă înainte ca un copil să renunțe la școală, ce ne spun – și ce nu ne spun – statisticile, de ce locul în care crește un copil îi influențează încă atât de mult șansele pentru viitor și ce putem face la timp, înainte ca problemele să se adune și copilul să ajungă să renunțe la școală.
1. România are, în continuare, cea mai ridicată rată de părăsire timpurie a educației din Uniunea Europeană. Cum a ajuns societatea noastră la o asemenea cifră?
În 2025, rata părăsirii timpurii a educației și formării a fost de 15,5% în România, față de 9,1% la nivelul Uniunii Europene, conform Eurostat. Suntem la capătul de sus al clasamentului european, într-un moment în care 17 state membre au ajuns deja la ținta europeană stabilită pentru 2030.
O diferență atât de mare față de media europeană nu are o singură explicație. Copiii nu renunță la școală dintr-un singur motiv și, de cele mai multe ori, nici dintr-odată. Până să se ajungă la abandon, se adună adesea dificultăți educaționale, sociale, economice și familiale, care ajung să se amplifice unele pe altele.
Experiența noastră în comunități ne arată cauze multiple: un copil rămâne în urmă la o materie și, după o vreme, începe să-i fie rușine că nu mai înțelege și nu mai pune întrebări; un alt copil nu are cu ce să ajungă la școală; unii copii nu au acasă condiții care să-i ajute să se concentreze și să învețe; sunt copii cu părinții plecați, copii ai căror familii trec prin perioade grele, copii cu probleme de sănătate sau care au nevoie de mai mult sprijin pentru a ține pasul la școală.
De aceea, abandonul școlar nu este doar o problemă a școlii și nu poate fi pus doar în responsabilitatea copilului sau a familiei. Este și un indicator al felului în care reușim, ca societate, să observăm la timp dificultățile cu care se confruntă copiii și să le asigurăm sprijinul de care au nevoie.
Când aceleași obstacole apar în viețile a mii de copii, nu mai vorbim doar despre probleme individuale. Vorbim despre cât de bine reușim, ca societate, să reducem diferențele dintre copii, să asigurăm sprijin acolo unde este nevoie și, în cele din urmă, să le oferim copiilor șanse cât mai egale la educație.
2. Când vorbim despre „abandon școlar”, despre ce vorbim, de fapt? De ce întâlnim cifre atât de diferite în statisticile naționale și europene?
Este o distincție foarte importantă, pentru că altfel putem ajunge la concluzii greșite.
De exemplu, Raportul privind starea învățământului preuniversitar arată că, în anul școlar 2023/2024, rata anuală a abandonului în învățământul primar și gimnazial a fost de 1%, adică aproximativ 15.500 de elevi. Eurostat măsoară însă altceva prin indicatorul de părăsire timpurie a educației: tinerii de 18–24 de ani care au cel mult studii gimnaziale și nu mai sunt cuprinși în educație sau formare. De aceea putem avea simultan o rată anuală de aproximativ 1% la anumite niveluri de învățământ și o rată de 15,5% a părăsirii timpurii la nivelul populației tinere.
Copilul poate începe să se îndepărteze de școală cu mult înainte ca situația lui să apară în statistici. Pentru prevenție, tocmai acest interval este esențial: atunci putem observa semnele și interveni la timp. De aceea, cifrele trebuie citite cu atenție, mai ales că indicatorii folosesc metodologii diferite și nu surprind întotdeauna începutul problemei.
3. Cât de mult continuă să depindă șansa unui copil de a rămâne la școală de locul în care s-a născut?
Locul în care crește un copil poate influența foarte mult resursele pe care le are la dispoziție, din păcate.
Un indicator care ar trebui să ne dea de gândit este diferența rural–urban. În anul școlar 2024–2025, rata brută de cuprindere în învățământul gimnazial era de 65,6% în mediul rural și 96% în mediul urban. Este cea mai mare diferență rural–urban din ultimii zece ani analizați în raport.
În comunitățile rurale, problema nu este doar școala propriu-zisă. Contează dacă există transport, servicii sociale, programe after-school, suficienți profesori și specialiști, activități după terminarea cursurilor, acces la cărți și la tehnologie. Contează și dacă familia are unde să ceară ajutor atunci când se confruntă cu probleme.
Vedem aceste diferențe și în proiectele noastre dedicate copiilor și educației. De-a lungul anilor, am lucrat în comunități în care accesul la resurse și oportunități educaționale este foarte diferit, prin activități de literație și educație nonformală, sprijin remedial, consiliere și intervenții care îi implică și pe profesorii și părinții copiilor.
Prin proiectul „Punem județul Giurgiu pe harta educației din România”, de exemplu, am lucrat în cinci comunități rurale cu 688 de copii, alături de cadre didactice și părinți. Proiectul a pornit de la probleme deja vizibile în comunități — absenteism, risc de părăsire timpurie a școlii, dificultăți de învățare și acces redus la oportunități educaționale — și a asigurat sprijin remedial, consiliere și dezvoltare personală, educație nonformală și lucru cu adulții din jurul copilului.
Experiența aceasta ne-a arătat încă o dată că șansele unui copil nu depind numai de cât este el de motivat sau de cât de mult își dorește să învețe. Contează și ce resurse există în jurul lui și dacă există oameni și servicii care pot interveni atunci când apar dificultățile.
Copiii nu ar trebui să aibă șanse fundamental diferite doar pentru că s-au născut la sat sau la oraș, într-o comunitate cu mai multe sau mai puține resurse ori într-o familie care își permite sau nu transport, meditații, cărți, tehnologie sau alte forme de sprijin.
4. Cât din ceea ce numim „problemă școlară” începe, de fapt, în afara școlii?
Foarte mult, uneori.
Problemele din afara școlii nu rămân în afara școlii. Ele ajung în clasă prin absențe, oboseală, rezultate mai slabe, lipsă de concentrare sau izolare. Tocmai de aceea, este riscant să tragem concluzii prea repede și să spunem despre un copil că „nu este interesat”, „nu învață”, „nu vine” sau „nu vrea”, fără să încercăm mai întâi să înțelegem ce se întâmplă cu el. Uneori, ceea ce pare lipsă de motivație este, de fapt, un copil care nu mai știe cum să facă față.
Asta nu înseamnă că școala trebuie să rezolve toate problemele sociale ale unei familii. Înseamnă că trebuie să existe o legătură reală între școală, familie și serviciile din comunitate, astfel încât, atunci când profesorul observă că ceva s-a schimbat, să știe unde poate găsi copilul sprijinul de care are nevoie și de la cine poate cere ajutor. Prevenția funcționează atunci când cei care îl pot ajuta pe copil lucrează împreună.
5. Înainte ca un copil să înceapă să lipsească serios, ce se schimbă de obicei? Care sunt semnele pe care adulții le observă prea târziu?
Uneori sunt schimbări foarte mici.
Copilul nu mai ridică mâna. Nu mai întreabă atunci când nu înțelege ceva. Este mai puțin activ la ore. Începe să lipsească din când în când. Este mai retras sau, dimpotrivă, apare un comportament pe care îl interpretăm doar ca problemă disciplinară. Pot apărea corigențe sau decalaje de învățare care se acumulează.
De aceea spun că abandonul școlar începe înainte ca un copil să dispară din catalog. Copilul nu decide, brusc: „De mâine nu mai merg la școală”. Relația cu școala se erodează treptat.
Aici avem oportunitatea de a interveni la timp. Dacă observăm din timp că un copil nu mai este cum era și, în loc să ne întrebăm «Ce e în neregulă cu copilul?», ne întrebăm «Ce se întâmplă cu copilul?», putem înțelege mai repede de unde vine problema și putem interveni înainte să se ajungă la criză.
6. Cât contează pentru un copil să simtă că este așteptat și binevenit la școală?
Contează foarte mult și cred că este un aspect despre care încă vorbim prea puțin.
Pentru a le da copiilor sentimentul de apartenență, nu e nevoie să-i lăudăm pentru orice sau să avem mai puține așteptări de la ei. Nu trebuie să-i ferim de provocări, ci să-i facem să simtă că nu trebuie să le înfrunte singuri. Când copilul se simte luat în serios și știe că se contează pe el, școala nu i se mai pare la fel de grea. Știe că poate să greșească, că cei din jur au încredere în el chiar și atunci când îi este greu și că nu trebuie să dovedească în fiecare zi că merită să fie acolo.
Pentru mulți copii, mai ales pentru cei care vin deja din medii instabile, să fie așteptați și mâine contează mai mult decât să fie lăudați astăzi. Au nevoie de reguli clare, de stabilitate și de adulți pe care să știe că se pot baza. Când regulile se schimbă des și primesc mesaje contradictorii, copiii ajung să consume multă energie încercând să înțeleagă ce urmează și cum trebuie să se poarte, în loc să o folosească pentru a învăța.
Tocmai de aceea, sentimentul de apartenență nu ține doar de felul în care se simte copilul la școală. Este și un semnal important pentru prevenție. Mecanismul de Avertizare Timpurie în Educație (MATE) urmărește – alături de prezență, note, repetenție și comportament – și sprijinul parental și școlar, precum și sentimentul de apartenență la școală.
7. Poate școala, singură, să prevină abandonul școlar? Cine trebuie să se implice atunci când apar primele semne?
Nu, școala nu poate preveni singură abandonul școlar și nici nu este corect să ne așteptăm la asta.
Profesorul poate observa foarte devreme o schimbare, pentru că îl vede pe copil în fiecare zi. Familia știe ce se întâmplă acasă. Asistentul social poate vedea mai clar ce probleme are familia și ce fel de ajutor i-ar fi de folos. Psihologul sau consilierul poate interveni acolo unde este nevoie de sprijin specializat. Autoritățile locale pot asigura sau finanța serviciile necesare, iar organizațiile din comunitate pot interveni acolo unde mai există nevoi și pot adapta sprijinul la situația fiecărui copil și a fiecărei familii.
Tocmai pentru că fiecare poate ajuta într-un fel diferit, în proiectul SuperKID, pe care îl derulăm la Crevedia Mare pentru 270 de copii vulnerabili, aducem împreună mai multe forme de sprijin: activități educaționale și sprijin școlar, consiliere, dezvoltare personală și implicarea părinților. Când dificultățile unui copil au mai multe cauze, nici soluția nu poate veni dintr-un singur loc.
Problema apare când fiecare intervine separat, fără să existe o imagine de ansamblu. Din experiența noastră, colaborarea funcționează atunci când oamenii vorbesc între ei, știu cine și cu ce poate ajuta și cunosc bine comunitatea. Copilul are nevoie ca cei care îl pot sprijini să lucreze împreună.
8. De ce ajungem atât de des să intervenim abia când problema s-a agravat? Ce ar însemna, concret, să mutăm resursele spre prevenție?
Pentru că situațiile de criză sunt foarte vizibile. Când un copil lipsește des, a rămas mult în urmă sau este pe punctul de a renunța la școală, știm că trebuie făcut ceva imediat. Prevenția înseamnă să intervenim din timp, când semnele abia încep să apară și încă putem evita ca lucrurile să ajungă la criză. Rezultatele prevenției sunt uneori mai puțin vizibile tocmai pentru că se văd și în ceea ce nu se mai întâmplă: absențe care nu se înmulțesc, dificultăți care nu se agravează, un copil care nu ajunge să renunțe la școală.
Pentru ca prevenția să funcționeze, trebuie să existe sprijin concret atunci când apar primele semne: ajutor la învățătură când copilul începe să rămână în urmă, consiliere, servicii sociale, transport atunci când acesta este o problemă, sprijin pentru familie și mecanisme prin care școala să poată cere ajutor. Instrumente precum MATE ajută la identificarea riscului, dar ele trebuie legate de servicii la care copilul să poată avea efectiv acces.
Din experiența noastră, uneori lucruri care par mici – o carte, ajutor la o materie, o discuție, un adult care observă la timp că ceva s-a schimbat – pot schimba direcția în care merg lucrurile. Prevenția costă mai puțin decât intervenția făcută prea târziu, atât financiar, cât mai ales uman și social.
Este și logica pe care o folosim în proiectele noastre. În CUZA EduUp, de exemplu, nu ne oprim la identificarea copiilor aflați în risc. Urmează sprijin la învățătură, consiliere, mentorat, sprijin material și lucru cu părinții și profesorii. Nu este suficient să observi că există o problemă; important este ce faci mai departe.
Din aceeași nevoie a pornit și campania „Ajută un copil să nu renunțe la școală. Vrem să putem interveni atunci când apar primele dificultăți și vrem să nu întrerupem sprijinul după o singură intervenție. Pentru ca un copil să recupereze, să capete din nou încredere și să continue școala este nevoie, de multe ori, de timp și de continuitate.
9. Ce pierde România atunci când pierde un copil din educație?
În primul rând, pierde ceva ce statisticile pot arăta doar parțial: pierde șansa acelui copil de a avea mai multe opțiuni în viață, de a deveni mai independent și de a-și construi un viitor mai bun.
Dar pierderea nu se oprește la copil. Se vede mai târziu în familie, în comunitate, pe piața muncii și în presiunea mai mare asupra serviciilor sociale și de sănătate. Când mulți tineri ies prea devreme din educație, România pierde oameni pregătiți, venituri, productivitate și, în timp, coeziune socială.
Există și estimări economice foarte clare. Studiul realizat de Universitatea din București pentru AmCham estimează pierderi socio-economice asociate abandonului școlar de aproximativ 2,3 miliarde de euro anual. Dar cred că valoarea acestor cifre este mai ales aceea de a ne arăta că educația și sprijinul social nu sunt, pur și simplu, costuri bugetare. Sunt investiții care evită costuri mult mai mari mai târziu.
Eu aș întoarce însă întrebarea și într-o direcție constructivă: ce câștigă România atunci când copilul continuă să meargă la școală? Din nou, câștigul nu se oprește la acel copil. Un copil care își continuă educația poate schimba viitorul unei familii, poate deveni un reper pentru frați sau pentru alți copii din comunitate și, în timp, poate schimba chiar felul în care generația următoare se raportează la școală. Educația are acest efect de multiplicare: o șansă pe care nu o pierzi astăzi înseamnă mai multe șanse câștigate pentru mâine.
De aceea spun că intervenția la timp pentru educația copiilor este una dintre cele mai inteligente investiții sociale.
10. Dacă peste zece ani ne-am uita înapoi și am spune că România a reușit să reducă semnificativ abandonul școlar, ce ar trebui să începem să facem de acum?
În primul rând, trebuie să încetăm să ne ocupăm de abandonul școlar doar atunci când copilul aproape a ieșit deja din sistem. Trebuie să observăm mai devreme când încep să apară problemele și să existe, imediat, sprijinul potrivit.
Asta înseamnă să reducem diferențele dintre comunități, mai ales în mediul rural; să ajutăm școlile să lucreze împreună cu familia și cu serviciile sociale; să existe profesioniști pregătiți, programe remediale, transport, acolo unde este nevoie, și continuitate pentru intervențiile care știm deja că funcționează.
Și cred că trebuie să ne uităm mai atent și la ce ne arată experiența din comunități. În proiectele noastre am cunoscut copii care, la început, aveau foarte puține oportunități, iar câțiva ani mai târziu i-am regăsit la liceu sau chiar la facultate. Știm că sprijinul primit la momentul potrivit – activitățile educaționale, oamenii care au avut încredere în ei, șansele de a recupera și de a merge mai departe – a contat și i-a ajutat să continue.
Asta îmi dă speranță. Nu avem nevoie neapărat de o soluție spectaculoasă care să schimbe totul peste noapte. Uneori, schimbarea vine din mai multe lucruri bune ale căror efecte se adună în timp.
Trebuie să observăm mai devreme, să intervenim mai bine și să nu întrerupem sprijinul înainte ca acel copil să aibă suficientă stabilitate și încredere ca să poată continua.
Abandonul școlar se vede târziu. Prevenția începe mai devreme: când copilul rămâne în urmă, începe să lipsească, nu mai ridică mâna sau când dificultățile de acasă încep să-l afecteze și la școală. Atunci contează să nu trecem cu vederea primele semne, să intervenim potrivit și să nu ne oprim prea devreme. Când un copil rămâne la școală, nu evităm doar abandonul. Îi păstrăm șansa de a alege mai târziu ce vrea să facă cu viața lui. Iar când mai mulți copii au această șansă, se schimbă în bine și familiile lor, și comunitățile în care trăiesc, și, în cele din urmă, întreaga societate.
Cum poți susține intervențiile Asociației Four Change
Prin campania „Ajută un copil să nu renunțe la școală” oamenii îi pot susține direct pe copiii care au nevoie de ajutor pentru a continua să meargă la școală.
Nevoile diferă de la un copil la altul. Unii au nevoie de ajutor la învățătură ca să recupereze ce nu au înțeles. Alții au nevoie de consiliere, de rechizite sau de transport până la școală. Iar uneori, ca să-l putem ajuta pe copil, trebuie ca mai întâi să-i sprijinim familia.
Printr-un ajutor concret, oferit la timp, putem schimba viitorul unui copil. 80 de lei înseamnă o oră de activități educaționale, 150 de lei o oră de consiliere și dezvoltare personală, 200 de lei un ghiozdan echipat, iar 150 de lei pot asigura transportul unui copil la școală și la activitățile educaționale. Când rezolvăm problema care îl ține pe loc, copilul poate merge mai departe.
Ca să putem interveni înainte ca lucrurile să se agraveze și să rămânem alături de copil atât timp cât este necesar, trebuie să avem resurse pe care ne putem baza. De aceea, fiecare donație ne ajută să nu le oferim copiilor doar un ajutor punctual, ci un sprijin constant, pe care ei să se poată baza. Asta spunem și prin mesajul campaniei: „Copiii au nevoie de sprijin constant și la timp. O singură șansă nu este suficientă.” Pentru a fi alături de un copil atunci când are nevoie de sprijin, puteți dona direct pe pagina campaniei.
Tot din grijă pentru copii organizăm și „Camera de lectură. Camera de curaj”, prin care susținem cluburile de lectură pentru copii. Aici, copiii citesc împreună, întreabă, se exprimă, descoperă cuvinte și idei noi, își spun părerea și sunt ascultați. În timp, capătă mai multă încredere în ei și în viitorul lor. Pentru ca tot mai mulți copii să citească împreună, trimiteți cuvântul LECTURA la 8864. Donați 4 euro/lună. Donațiile susțin organizarea regulată a întâlnirilor și resursele de care copiii au nevoie: cărți, materiale educaționale, jocuri, facilitatori, specialiști, gustări, transport. Donația se activează după confirmarea prin SMS și poate fi oprită oricând prin LECTURA STOP la 8864. Mai multe despre campania noastră puteți citi aici.
