autor text: Ioana Negoescu
Cea mai mare bucurie din copilăria mea? Ziua în care se întreba în casă: „mergem la iarbă verde?” De obicei, asta se întâmpla când aveam musafiri și consideram că trebuie să facem ceva special împreună. Nici nu se termina bine întrebarea, că fugeam să facem pregătiri. Căutam coșul din nuiele și-l umpleam cu pahare de plastic (nu știam de sustenabilitate pe vremea aia), cu mici, muștar, pâine, legume pentru salată, musai un borcănel de medicamente pe care-l umpleam cu sare, cuțite învelite în șervețel sau chiar hârtie igienică, mai multe sticle de bere pentru cei fără permis și probabil un suc din acela oribil la 2 litri și jumătate (mai țineți minte „Exotic”?). Aruncam și un pachet de cărți în coș, luam pe umăr preșurile pe care urma să stăm, răscoleam casetele și ne urcam în mașină.
Drumul nu era lung, ieșeam din sat și mai mergeam câteva minute, până găseam locul potrivit. De fapt, singurele criterii erau să nu fie prea multe corturi și să curgă un râu aproape de noi, fiindcă peisajul era frumos oriunde te-ai fi uitat. Apoi ne întindeam preșurile la umbră, aprindeam focul, băgam băuturile și pepenele la rece, îndesate bine în pietrele din apă, apoi deschideam ușile mașinilor ca să auzim cum cântă Modern Talking sau CC Catch la boxele pârâitoare. Ne alergam, ne certam cu părinții când nu ne lăsau să ne băgăm picioarele în apa râului rece de munte, jucam „pitulușul” (în traducere: de-a v-ați ascunselea) și ne piteam după copacii înalți.
Altă bucurie era când ne întorceam de la școală și făceam un ocol pe „sub mal”, ulița paralelă cu strada principală, dar care, așa cum îi spune și numele, se unduia la baza muntelui. Mersul pe ea era o distracție în sine. Vara, culegeam frăguțe, exploram noi poteci pline de buruieni și spini, ne mâncam sandvișurile la umbra copacilor (ca să nu ajungem cu ele acasă și să se supere părinții că am stat flămânzi o dimineață întreagă). Odată, am găsit o bibilică moartă, așa că am îngropat-o și i-am făcut o slujbă de înmormântare, apoi am stropit locul cu suc roșu din cutia triunghiulară, de carton. Câteodată, ne lovea inspirația și scriam povești sau poezii – ne rezemam de un copac și acolo uitam de noi. Iarna, ulița de sub mal era cel mai bun patinoar. Mereu găseam câte un ochi de apă înghețat sau alunecam direct pe pârâiaș.
Când eram singură acasă, mă cocoțam pe ulucile stivuite în curte, atât de sus încât aproape ajungeam la vârful mărului bătrân. Îmi luam cu mine o pernă și o păturică și mă întindeam la umbra lui. Visam să ajung la avioane și să vorbesc cu păsările. Mă trezea din visare un „bot de iepure”, căzut cu forță peste mine.
Mai târziu, am descoperit mersul pe munte. Primul vârf „cucerit” a fost Ciucașul, după un traseu ușor, dar istovitor pentru cineva fără experiență. Rapid, cele mai mari bucurii au devenit plimbările pe poteci și cântările la focul de tabără. Eram prin liceu când mi-am dat seama cât de mult înseamnă natura pentru mine și că aș alege oricând să stau în mijlocul ei decât să mă duc la o petrecere în mijlocul orașului. Sunetul liniștii și aerul tare m-au ademenit așa cum face osul cu Grivei.
Dar oameni suntem și apreciem cu adevărat lucrurile și momentele frumoase abia atunci când nu le mai avem. Așa am ajuns din Malaia, un mic sat de munte, la Râmnicu Vâlcea și apoi la București, unde am și rămas. Am crescut cu natura oferită-mi de-a gata și am ajuns să o caut prin parcuri aglomerate, străduțe ascunse sau concedii mai scumpe, la câte o cabană izolată. Natura a devenit mai puțină și, implicit, mai scumpă. Așa cum se întâmplă cu orice lux. Aerul se găsește mai greu ca aurul.
Dar dacă te-aș pune să-mi zici primul cuvânt care-ți vine în minte când auzi „natură”, ce ai alege? Eu spun „copaci” și parcă simt cum adie vântul prin frunzele lor. Ce-ar fi natura fără ei? M-am întrebat asta, pentru prima oară, când am vizitat Scoția. Ajunsesem într-un peisaj de poveste, unde iarba verde e mai verde ca oriunde, iar oile au grijă să o pască uniform. Ploaia permanentă uda viața și se aduna pe ici, pe colo, în „loch”-uri spectaculoase, fără monștri, dar pline cu vidre. Din când în când, o căprioară trecea strada fără frică. Deși pare a fi o descriere ca în povești, simțeam că ceva îmi lipsește. Când am trecut pe lângă o mică pădure cu copacii la pământ, tăiați egal, am știut instant răspunsul. Chiar și așa, defrișată, dar era una dintre prea puținele păduri pe care mi le scosese natura Scoției în cale.
Cifrele spun că 18% din suprafața ei este împădurită, un procent mare în comparație cu cel de acum câteva sute de ani și infim când ne gândim la țara unde exista odată pădurea Caledoniană. Puteam admira căprioarele cât e ziua de lungă, dar fără să mă gândesc cum prezența lor are legătură cu absența copacilor. Scoția este o țară care nu mai are prădători naturali, fără lupi, urși sau râși care să păstreze echilibrul ecosistemului. Oile completează tabloul pitoresc, dar pășunează în exces și acaparează teritoriile. Iar oamenii, în loc să pună limite, contribuie mai mult la dezastru.
La 830 kilometri de Scoția, e țara la care, până de curând, nici nu îndrăzneam să visez – Islanda. Dar câte nu auzisem despre ea! În primul rând, că-i scumpă foc. Apoi, că e țara de gheață și de foc, locul unde te simți ca pe Lună sau pe Marte (depinde de imaginație), cu cele mai frumoase cascade, cu aurora boreală, cu reni, pufini, fiorduri, vulcani, gheizere și ghețari. Acum, că m-am întors din ea (mulțumită rezidenței culturale primite), pot garanta că toate sunt adevărate. Dar, în eclipsa dată de frumusețea și, mai ales, de contrastele ei, nimeni nu spune nimic despre țara fără copaci. Câți dintre voi știu că mai puțin de 1% din suprafața Islandei este împădurită? Nici eu nu știam, până să mă frapeze lipsa lor și să mă documentez în mod special. Așa am ajuns să văd Islanda cu alți ochi și să o observ prin prisma celui mai import element din natură, copacii (sau lipsa lor).
Cum am aterizat în aeroport, m-a întâmpinat vântul. E ușor să-l simți când ai 50 de kilograme, dar când te leagănă chiar și cu bagajele în spate, atunci știi că nu e o adiere oarecare. Însă acea primă zi nici nu s-a putut compara cu ce urma să simt în restul zilelor. Cred că toate vânturile reci, polare, și-au dat întâlnire în sud (spun asta pentru că în nord nu am avut timp să ajung, deci nu pot ști dacă nu cumva acolo era vară, cu soarele blând pe cer).
Vântul din Islanda poate răsturna cu ușurință mașinile de pe șosea, mai ales dacă circuli cu viteză mare. Până și clipul de prezentare din avion arăta cum să fii prudent la volan, ca să nu riști o aterizare în șanț. De la prea multe experiențe neplăcute, companiile de închirieri mașini te anunță că asigurarea nu acoperă și ușile zburate de vânt.
La un moment dat, am trecut pe lângă o cascadă care curgea „în sus” (și nu exagerez deloc). Oile grase abia se țineau pe picioare și lâna le zbura de parcă cineva ar fi suflat în ea ca într-o păpădie. Pe plaja neagră, firicelele de nisip îmi loveau fața cu 60 de kilometri pe oră, viteza vântului din acel moment. Dar partea bună e că s-au ascuns în fiecare colț de buzunar, iar acum găsesc „suveniruri” prin toate hainele purtate în acele zile.
De la sud-vest la sud-est, am putut număra pe degete copacii. Sunt atât de puțini, încât localnicii au făcut și glume despre ei – „What do you do if you find yourself lost in an Icelandic forest? Stand-up!” (în traducere: Ce faci dacă te rătăcești într-o pădure islandeză? Te ridici în picioare!). Pe ici, pe colo, mai vedeam ceva similar cu niște tufișuri uscate, pe care nu știam dacă să le pun la socoteală, însă erau niște plăntuțe puțin mai înalte, nicidecum copaci ori copăcei. O altă vorbă de-a lor spune: ”in Iceland, if you see three trees together, you have a forest” (în traducere: „în Islanda, acolo unde sunt trei copaci alături, noi o numim pădure”).
M-am gândit atunci că judec greșit țara și că, de fapt, copacii nu pot crește din cauza climei. Dar nu departe de acest gând, am văzut o casă împrejmuită de mai multe specii. Am considerat-o o excepție, până la următoarea proprietate cu copaci în jur și apoi încă una și tot așa. La o analiză superficială, am tras concluzia că oamenii își plantează copaci pe terenurile lor private. Coniferele apar cel mai des în peisaj, probabil pinul sau o specie asemănătoare. Are sens, că doar sunt soiuri care cresc în frig și la altitudini mari. M-am apropiat de prima curte cu conifere și, de unde până atunci nu văzusem nicio pasăre, un stol imens a zbughit-o dintr-un copac într-altul. Mai e vreun dubiu că, acolo unde e pădure, e și viață?
Oare cum s-ar simți vântul din Islanda prin protecția copacilor? Cum ar fi dacă pe marginea șoselei ar veghea câteva rânduri de mesteceni, cea mai întâlnită specie la ei? Nu sunt specialist, de asta doar pun întrebări, dar nu vin cu răspunsuri. Oare de asta casele au copaci în jurul lor, ca să le protejeze de vânt? Sau poate vântul e prea puternic, încât îi dărâmă imediat? Și totuși, cei din jurul caselor par să reziste.
Dar poate nu cresc copaci fiindcă nu le place să stea în aproape-noaptea polară? Și atunci de ce Finlanda are mai bine de 70% pădure? Și e mai nordică decât toate celelalte țări…
Ok, bănuiesc că le e greu să crească în câmpurile de bazalt, dar n-o fi nici imposibil. În urmă cu aproape o mie de ani, înainte de colonizarea vikingilor, Islanda era acoperită în proporție de 40% de copaci. Tind să cred că și atunci erupeau vulcanii și ridicau solul cu lava lor fierbinte. Așa că elimin și ultimul argument – pământul capricios. Că, până la urmă, și-n beton am văzut plăntuțe apărute din senin! Plus că studiile zic că cenușa vulcanică chiar ajută la fertilizarea solului.
Nu-i ușor să împădurești Luna, la fel cum nu-i ușor să împădurești Islanda. Într-un articol din 2017 din The New York Times, un pădurar al guvernului Islandei spunea că obiectivul lor e să crească împădurirea la 5% în următorii 50 de ani, însă la viteza actuală, targetul va fi îndeplinit abia peste 150 de ani. Pare că situația nu s-a schimbat prea mult de atunci. Unde mai pui că oile sunt la tot pasul, la fel ca-n Scoția, urmate de caii lor frumoși, cu pletele-n vânt. Pasc împreună liniștiți, fără să simtă nevoia unui culcuș la adăpost, ferit de vremea capricioasă. Pe alocuri, turmele de reni se mișcă leneș de colo până colo și mai pun și ele umărul la tunsul uniform al ierbii. Ce știu ei?
Oricât ar părea de complicat, cred că e rolul oamenilor să se dea peste cap până găsesc soluțiile potrivite, și nu căile potrivnice.
Cu toată energia ei geotermală, Islanda este o țară care se luptă cu schimbările climatice la fel ca restul lumii. Ghețarii ei se vor topi în următoarea sută de ani și poate tot atunci vor crește și copacii, în urma încălzirii climei. Și, dacă altfel nu ne pasă, atunci putem măcar să ne gândim că, în scenariul apocaliptic, Islanda e țara unde ne vom refugia cu toții când Planeta se va inunda – aproape jumătate din suprafața ei este de origine vulcanică, adică un deșert muntos de lavă, cu altitudini de până la 2119 de metri deasupra nivelului mării. Iar nivelul crește întruna.
Eu prefer, totuși, să mai stau puțin în România.
Să mai respir aerul tare din pădurile noastre, să mă duc acasă la Malaia și să tânjesc după ieșirile la iarbă verde, pe care le avem din ce în ce mai rar.
Să urc pe munte cu tatăl meu și să-mi arate pădurea plantată de el acum 20 de ani, când abia devenise pădurar.
Să visez la o cabană lângă râu și la copaci plini de pițigoi albaștri, codroși, măcălendri, huhurezi și alte ciripitoare.
Să mă bucur de pădure în realitate, nu din amintiri și poze.
Să leg hamacul de copaci și să mă sprijin de ei la finalul zilei pline, apoi să sar ca arsă când se urcă furnicile roșii pe mine.
Să mă adăpostesc la umbra lor în căldurile ce vor veni și să simt miros de brad.
Să mă cațăr în ei ca să fotografiez mai bine veverițele din ceilalți copaci, să văd lumea de sus și să fiu mai aproape de cer.
Să-mi retrăiesc copilăria, să-i iau în brațe cu ochii închiși și să strig „cine nu e gata, îl iau cu lopata!”.
Să rup crengile uscate și să ațâț focul în sobă, iar apoi să miroasă a Crăciun când bag la cuptor merele „bot de iepure”, cu puțin zahăr și mai multă scorțișoară.
Să-mi dau întâlnire la „stejarul bătrân” și să alunec, toamna, pe frunzele uscate.
Să învăț să meditez și să mă las deranjată doar de vântul blând.
Să fiu liniștită, eu și natura.
