VISELE BĂTRÂNILOR: Despre generozitate și sacrificiu…cu „bunica celor trei nepoți”

0

 autor text: Cătălina GRIGORE invitată la rubrica Dreptul la Cuvant

citește la finalul articolului despre *Visele Bătrânilor 

Se prezintă simplu: Rodica, bunica celor trei nepoți. Pe doamna Rodica Sprînceană  am cunoscut-o în timp ce își alegea câteva haine, pentru ea și copiii ei, din curtea Centrului Comunitar Ghencea. La prima vedere ai zice că e o bătrână ca oricare alta. Cu părul sur, strâns în coc, cu chipul ușor săpat de timp, mică de statură și cu mersul legănat. I se umple inima de bucurie de fiecare dată când vorbește despre nepoți, iar ochii de lacrimi, când știe că toți sunt bolnavi. O viață întreagă a muncit și a strâns „bob cu bob” pentru copii. Nici astăzi nu risipește niciun ban și face totul pentru ca lor ca să le fie bine. Mereu i-a pus pe primul loc, căci niciun sacrificiu nu e prea mare când e vorba de copii.  Acum plânge, peste câteva minute zâmbește „că nu poate sta așa, supărată”.  A adunat de-a lungul celor 57 de ani și bune și rele. Se gândește, cu o nostalgie pe care o nu lasă să se vad,  la vremea copilăriei, când nu știa ce înseamnă grija zilei de mâine. A aflat că trebuie să se ridice ori de câte ori viața îi pune piedici, ca atunci când a învățat mersul pe bicicletă.

S-a născut în comuna Buda, județul Buzău și a copilărit într-o familie armonioasă: „am avut niște părinți foarte buni, care au știu să își arate dragostea față de copii”. Cu zâmbetul pe buze, încearcă să recompună din cuvinte momente ale acelei perioade, chiar dacă în sânul familiei mai existau „mici certuri ca între mamă și tată”. Părinții erau oameni gospodari, cu avere mică: o vie și terenul care înconjura casa.

Au existat zile când mama nu mai putea compensa lipsa tatălui, căci el era mai mult plecat de acasă. Lucra în Brăila, ca muncitor pe șantier, fiind cel care aducea bani mamei „ca să le poată purta la școală” pe ea și pe sora mai mare. Tatăl nu auzea, dar orice se vorbea în casă înțelegea cu ușurință, „după gură”. Cea care a fost alături de Rodica și sora ei, a fost mama. Este mândră de felul în care părinții și-au crescut cele două fete, căci din puținul lor făceau tot posibilul ca ele să aibă „ghiozdan, ciorăpei, rechizite”. Le mulțumește și azi, chiar dacă nu îi mai are alături, că nu a fost bătută, certată, „cum sunt copiii din zilele noastre”. Nu i-a lipsit nimic: tatăl îi făcea leagăn, a învățat-o să meargă cu bicicleta pe terenul din sat, unde a căzut de câteva ori, dar, om înțelept din fire, îi zicea de fiecare dată să se ridice, că numai așa va învăța.

„Copilăria mea cea mai frumoasă era când plecam cu caprele”

La școală era o năzdravană și mărturisește că nu-i plăcea cartea. Cel mai mult i-a plăcut sportul, în special gimnastica. Când o vedea pe Nadia la televizor, toată lumea era a ei, nu-i trebuia nici mâncare. Îi plăcea să facă șpagatul, sfoara și exerciții la sol, în timp ce unele elementele le făcea pe o scândură care imita bârna.

Râde când își amintește că  în clasa a 5-a a rămas corigentă la matematică. Crede că părinții se bucurau când făcea câte o poznă, „parcă mă iubeau mai mult”. O trimitea mama la școală, își lua ghiozdanul, dar, pentru că școala era aproape de casa părintească, se oprea pe teren, își ascundea ghiozdanul în tufiș, apoi mergea după capre și oi. „Copilăria mea cea mai frumoasă era când plecam cu caprele!”.

Catalina Grigore - Rodica Spranceana - Elena Albu

Când a plecat de la țară, tatăl, cel care a iubit-o mai mult decât pe sora ei, a fugit după ea, pentru că nu voia să o lase în București. Mărturisește că era ca un băiat, „mâna dreaptă a tatălui”: tăia lemne, săpa în grădină și strângea provizii.

A avut curajul să plece de acasă la sfârșitul clasei a opta. La puțin timp după sosirea în București, când avea 19 ani, s-a căsătorit. Crescând într-o familie în care a simțit ce înseamnă grija și iubirea, și-a dorit, la rândul ei, una la fel de frumoasă. Dar, viața avea să-i pregătească doamnei Rodica un scenariu aparte.  A fost nevoită să divorțeze pentru că nu a avut o căsnicie prea bună, dar „a tras, pentru copii” cât a putut.  Între timp, soțul a decedat. A rămas cu cei doi copii, doi băieți care astăzi sunt la casa lor. Când credea că soarta i-a întors spatele, după aproape trei ani, l-a cunoscut pe actualul partener de viață, bărbatul care îi este aproape „cam de 27 de ani”. În domnul Vâlceanu, așa cum îi spune, a găsit liniștea, înțelegerea și sprijinul pe care nu credea că o să le găsească vreodată. Se consideră o norocoasă și dorește și altora să aibă viața ei: „să nu fii înjurat, să nu fii bătut, să nu ți se scoată ochii pentru toate câte ți-au fost date, e lucru mare!”. Îi mulțumește că a ajutat-o să îi facă mari pe cei doi băieți: să îi crească, să le dea o meserie, să știe să se descurce singuri în viață.

Doamna Rodica și-a dedicat 26 de ani din viață lucrând la Semănătoarea. A muncit în tot acest timp ca motoristă. Făcea radiatoare, accelerații și anexele motorului. Odată cu privatizările, doamna Rodica a fost disponibilizată, dar nu a putut sta cu mâinile în sân. A decis să fie asistent social pentru nepoata sa. Își șterge lacrimile de pe obrajii îmbujorați, apoi îmi arată că nepoata cea mare, de 12 ani, este, de fapt, o mână de om. S-a născut la doar 7 luni, iar de atunci nu s-a dezvoltat, nu vorbește, nu înțelege, stă doar culcată și este hrănită de către mamă 2-3 ore la o singură masă. Micuța Andra are microencefalită severă. Lacrimile i se înnoadă în barbă când vorbește și despre gemenii familiei, căci boala nu i-a ocolit nici pe ei. Ambii suferă de tulburări comportamentale. Dar, o bucură faptul că gemenii au șansa să meargă la o școală unde au parte de terapie specifică tulburării lor. Odată cu ei, suferă și doamna Rodica. Nu și-a pierdut credința și speranța, căci îi place să creadă că mai devreme, ori mai târziu, va ajunge să-și vadă nepoții sănătoși.

„Înaintea lui Dumnezeu nu ne putem pune”

O iubește atât de mult pe Andra încât, la început, voia să-și vândă apartamentul, numai ca să se facă bine. În zadar a stat internată cu ea zile la rând, în zadar a așteptat ca medicii să-i spună că Andra se va face bine. Cu greu a acceptat când, la început, i s-a spus cu franchețe că fetița mai are de trăit doar șase luni. Au trecut aproape 12 ani de atunci, și, tot mai determinată, luptă alături de fetiță. A avut propuneri să o ducă la un centru, dar nu s-a îndurat nicio clipă s-o lase pe mâna altora: „oricum ar fi, cum vrea Dumnezeu, că înaintea lui nu ne putem pune, noi ținem fata acasă”. Dacă e supărată pe copiii ei, e din cauză că nu au mers din timp să își facă analizele. La acea vreme, fiului nu a avut curajul să îi zică. Azi, regretă. Poate acum nu ar mai fi suferit nici ei ca părinți, nici copiii, nici ea ca bunică.

Andra e „piele și os” dar are voință să trăiască și pentru doamna Rodica e cea mai frumoasă. „La față e ca o păpușă. Nu vorbește, nu vede cum trebuie, din cauza retinei dezlipite. Dacă vine o persoană străină și face zgomot aparte își dă seama. Când aude vocea celor din familie zâmbește și face o gropiță.” Rodica spune că în momentul în care zâmbește, de fapt, o mângâie Maica Domnului.

Elena Albu - Spranceana Rodica 4

„Dacă aștepti să-ți dea cineva, asta nu-i un lucru bun! Te-nveți cu nărav! ”

Doamna Rodica este sinceră și deschisă. Când necazurile o apasă, se îmbărbătează singură, căci știe că într-o zi va veni soarele și pe strada ei. Și-a păstrat ambiția și spiritul luptător. Muncește cât e ziua de lungă. „Dacă aștepti să-ți dea cineva, asta nu-i un lucru bun! Te-nveți cu nărav!” Noaptea, la ora 3 se trezește, mai ales dacă are o comandă de goblen. E pasiunea ei și felul în care își umple timpul liber. O relaxează și o face să nu se mai gândească, pentru ceva timp, că fiul nu are ce pune pe masă, că cei mici sunt bolnavi. Repertoriul ei în materie de cusut era limitat, dar l-a perfecționat în timp. Azi țese icoane, peisaje ori flori și e mândră că rodul muncii ei a ajuns până în Canada. Când timpul îi permite, iese cu goblenurile la Piața Moghioroș să le vândă. Sunt zile în care dă doar un goblen. Cu 150 de lei. Nu se plânge și încearcă să se descurce cum știe mai bine, chiar dacă agenții de poliție o văd și îi fac observație.

Un leu înseamnă mult pentru doamna Rodica. Și-ar dori, ca orice doamnă, să-și cumpere un costum, ori o bluză, dar se mulțumește cu ceea ce găsește la centru: de aici se îmbracă, de aici se încalță, de aici pleacă acasă cu porții de mâncare pentru copii. „Eu nu pot să iau o bluză și să știu că băiatul meu nu are!”.

Când o întrebi ce își dorește cel mai mult, răspunsul este simplu: sănătate pentru nepoți. Și acum, ca de fiecare dată, și-ar lăsa nevoile deoparte și se gândește la cei pe care îi iubește cel mai mult. Dar a ajuns la vârsta la care nu mai poate spăla rufe la mână. O mașină de spălat ar scuti-o de statul în picioare, care îi provoacă durere adesea. Nu se vaită, dar vocea îi trădează oboseala și suferința fizică acumulate. Un televizor ar încânta-o în aceeași măsură. Un televizor oricât ar fi de mic, la care vrea să asculte muzică populară și să-și alunge supărările. În plus, își dorește să schimbe unele lucruri în apartamentul nepoților. Aerul bătrânesc, aceeași simplitate și piesele de mobilier „căpătate de la oameni” îngreunează viața copiilor. Ei au crescut și, odată cu ei, și nevoile lor. Un pat nou în apartamentul în care locuiesc cei trei copii este mai mult decât o dorință. La o mână de var proaspăt pe pereții prăfuiți se gândește ca la un vis greu de împlinit.

Fără să deranjeze vreodată pe nimeni, doamna Rodica nu are de gând să înceapă acum. A decis că într-o zi se va retrage la casa părintească tot pentru a ajuta copiii, chiar dacă se va chinui, singură, așa cum numai ea știe. La țară va crește animale, va face o grădină și tot copiilor va da.

Pentru doamna Rodica, munca înseamnă supraviețuire și modul ei de a se îngriji de familie și de a le spune aloe ei că îi iubește. Prea multe lucruri i-au tulburat și schimbat viața, dar generozitatea și sacrificiul le-a păstrat, ca o menire ce i-a fost dată de mai bine de un deceniu și pe care o va împlini până în ultima clipă, fără să lase să se vadă durerea din suflet.

*Daca Visele batranilor e despre batrani, atunci e despre batranete, si daca e despre voluntari, e despre tineri si voluntariat; daca proiectul e despre ONG-uri, institutii culturale, de invatamant si media, atunci e despre parteneriat; daca proiectul e despre firme donatoare, e despre responsabilitate sociala. Daca Visele batranilor e despre toate acestea, atunci e despre noi, ce facem si cine suntem noi intr-o comunitate. Proiectul e despre noi toti, nu despre ei si noi. Daca ei nu se vad, noi suntem invizibili. 
 10 varstnici neajutorati isi mai prelungesc timpul ramas in doua ONG-uri de servicii sociale (Organizatia Suedeza pentru Ajutor Umanitar Individual si Centrul Comunitar Ghencea). 10 studenti psihologi ii viziteaza si le asculta oftaturile, 10 studenti jurnalisti le astern of-urile pe hartie, iar 10 studenti economisti vor transmite of-urile si oftaturile acestor varstnici companiilor donatoare. 
 Studentii jurnalisti s-au pus deja pe scris, facandu-i pe acesti batrani sa simta ca a povesti inseamna a (mai) trai. 

Despre autor

avatar

Co-Fondator RomâniaPozitivă.ro, Florin este educator de emoție și gând pozitiv. Florin susține acest demers prin programele sale de training și prin platforma de informație și educație pozitivă www.RomaniaPozitiva.ro. Florin are peste 15 ani de experiență ca trainer pentru circa 8000 de participanți, iar domeniile de expertiză includ: "solution thinking" (gândire pozitivă aplicată pentru rezolvarea problemelor), antreprenoriat social, ”train the trainers”, managementul oamenilor/echipelor, management de proiect, recrutare şi selecţie, comunicare, echipe eficiente, teambuilding. Florin este mare fan de biciclete, mișcare în aer liber, muzică, uneori chiar clasică și indiană. Motivaţia principală a lui Florin este dorința de a schimba lucrurile în Bine în România și încrederea că asta se poate.

Comentează