SenseAbility şi povestea unui tur pe nevăzute

0

După ce am savurat un prânz Pe Întuneric la restaurantul cu acelaşi nume din Bucureşti, acum am trecut la nivelul următor! Mai exact, am vizitat casa Ion Mincu folosind toate simţurile, cu excepţia celui vizual. De data aceasta n-am mai stat cuminte pe un scaun, ci am umblat hai-hui în ditamai clădirea, în beznă totală. M-am bucurat de această experienţă la invitaţia AMAis (Asociaţia Metodelor Alternative de Integrare Socială), la lansarea ediţiei 2016 a proiectului SenseAbility.

Proiectul SenseAbility îşi propune să integreze social persoanele cu dizabilităţi vizuale şi să facă spaţiul public mai prietenos şi accesibil acestora. Concret, asociaţia propune realizarea unor planuri tactile pentru cât mai multe clădiri şi a unor hărţi tactile cu zone din oraş, astfel încât persoanele cu deficienţe de vedere să aibă o perceţie de ansamblu asupra localţiilor respective.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

De dimineaţă ne-am adunat în curtea luminată de soare a casei Ion Mincu, aflată la intersecţia străzilor Pitar Moş şi Verona (aproape de Piaţa Romană) şi construită în perioada 1863-1877 după un proiect al arhitectului Gaetano Burelli. Renovarea a fost finalizată în 2012, iar acum aici îşi are sediul Ordinul Arhitecţilor Români. Mai multe despre povestea acestei clădiri minunate puteţi citi aici.

După un pic de socializare, am primit ochelari întunecaţi şi un baston de ajutor, ni s-a povestit pe scurt cum se foloseşte acesta, apoi am trecut la explorat. Primul obstacol a fost să urcăm treptele pe nevăzute şi să intrăm pe uşa îngustă fără să ne îmbulzim.

Foto: AMAis

Foto: AMAis

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Am folosit ca repere în orientare texturi, sunete, dimensiuni, temperaturi. Am coborât şi am urcat scări, ne-am strecurat pe holuri înguste, am pipăit suprafeţe de tot felul, unele dure şi acoperite cu praf, altele nedete, moi sau reci. Toate camerele mi s-au părut extrem de mari, practic fără limite.

Imaginează-ţi că eşti într-o încăpere imensă, întunecată, unde nu vezi absolut nimic şi n-ai nici cea mai vagă idee pe cei calci sau ce obiecte sunt în juru tău. Te simţi ca şi cum pământul ar fi o minge sub picioarele tale, iar în orice moment poţi să cazi de pe ea într-o prăpastie infinită. Exagerez un pic, dar aţi prins ideea. În cadrul vizitei a existat totuşi un sentiment de siguranţă, pentru că cei de la Asociaţie ne ghidau prin vocile şi prezenţa lor, asigurându-se că totul e în regulă. În plus, era vorba de un spaţiu închis, deci fără maşini, semafoare, treceri de pietoni sau alte potenţiale pericole. Însă cum se poate descurca o persoane nevăzătoare pe stradă, unde nu poate fi vorba de siguranţă?

Foto: AMAis

Foto: AMAis

Având degetele prea puţin familiarizate cu atingeri neacompaniate de văz, am întâmpinat dificultăţi serioase în a identifica unele suprafeţe sau obiecte. De orientare în spaţiu nu mai zic! Am recunoscut mese, scaune, grilaje, şaua unei biciclete, dar am confundat cărămida cu piatra şi nu am reuşit să-mi dau seama de forma unor decoraţiuni. Au fost momente de frustrare, dar şi de destindere, când am reuşit să trec cu bine de testul scărilor sau am poposit pe culoarul îngust, unde m-am simţit mai în largul meu, pipăind pereţii şi observând astfel că spaţiul este mai mic.

Foto: AMAis

Foto: AMAis

După ce am explorat cu simţurile mai multe camere din casă, am participat la o degustare de 4 uleiuri, tot pe nevăzute. Turul s-a încheiat cu o discuţie liberă, de data aceasta fără ochelarii întunecaţi, ocazie cu care am pipăit şi diferite materiale tipărite în Braille, precum şi macheta casei Ion Mincu.

Înainte de plecare, am făcut un tur rapid prin camerele vizitate deja pe întuneric. Zâmbind, am recunoscut câteva suprafeţe, însă totul părea atât de diferit la lumina soarelui, iar clădirea nu mai avea ambianţa aceea de mister înspăimântător pe care am trăti-o în lipsa simţului vizual.

Renunţarea la vedere înseamnă să spui “adio” controlului şi asta a fost cea mai mare provocare a experimentului SenseAbility. În lipsa văzului am avut senzaţia că în jurul meu e un haos total (fixarea unor repere mi s-a părut imposibilă) şi mi-am amintit ce fragili suntem şi cât de depedenţi de simţuri.

Despre autor

avatar

Eu sunt Andra. Îmi place să descopăr locuri noi şi să le cutreier la pas. Mă scufund uneori în lectură, în căutarea unor momente de linişte care îmi încarcă bateriile. Scriu cu drag despre ceea ce mă face fericită, privind mereu la lucrurile bune din jurul meu. Iubesc ceaiul, ciocolata neagră şi oamenii zâmbitori. Pentru că şi eu sunt unul dintre ei:) Pentru mai multe pilule de optimism, încearcă şi aici www.zambetsisanatate.ro

Comentează